Kierkegaard şi Cioran despre agonie

Ştefan Bolea – Revista Apostrof, anul  XXII, 2011, nr. 12 (259)

O comparaţie între Kierkegaard şi Cioran se justifică din mai multe puncte de vedere:

a) Filozofia lui Kierkegaard este orientată spre sfera religioasă, iar opera cioraniană poate fi considerată un protest în stil postnietzschean la adresa religiei (cu toate acestea, există un curent subteran religios cioranian, care dă profunzime nihilismului său), nu în maniera iluminismului materialist francez sau a ateismului lui Sartre, ci posedând o latură eretică, cu inflexiuni gnostice, catare şi maniheene, deci operând prin metoda dualismului religios, a conflictului dintre doi adversari, care îşi împrumută cu schimbul caracteristici pozitive sau negative (pe un plan avem confruntarea dintre un demiurg rău şi un zeu ocultat, „necunoscut“, care îşi refulează ambiţiile de creator, pe altul avem dualismul dintre un principiu nihilist care vrea să aneantizeze creaţia şi să transgreseze domnia ochiului divin, imaginat de Jean Paul, ce, privit dintr-o perspectivă inversă şi oarecum mitologică, este capabil să anuleze prin reificare orice efort de transgresare şi orice atentat la ordinea prestabilită). Altfel spus, Kierkegaard îşi construieşte argumentul în jurul supremaţiei sferei religioase, pe când Cioran, asemenea unui „credincios care nu poate crede“1, este un antiteist „în retragere“2, în orientarea căruia găsim fascinaţia contemplării unui univers ivit după moartea lui Dumnezeu (în opoziţie cu indiferenţa unui ateu, pentru care Dumnezeu nu a existat niciodată).

b) Kierkegaard foloseşte metoda dialecticii hegeliene pentru a investiga subiecte noi în filozofie (de pildă, angoasa sau disperarea), întreaga sa operă poziţionându-se la confluenţa interdisciplinară dintre filozofie, psihologie, teologie, critică literară. Alastair Hannay îl numeşte chiar „parafilozof“3, pentru a pune accentul pe marginalitatea poziţiei sale în istoria filozofiei şi pentru noutatea abordării sale. Iar dacă îl citim pe Cioran, avem impresia că Nietzsche sau Kierkegaard excelează prin disciplină şi sistematizare. Este foarte dificil să izolezi şi să deconstruieşti ideile filozofice înaintate de Cioran, pentru că opera sa (în special cea de tinereţe) ar putea proveni dintr-o notă a lui Lautréamont sau dintr-un manifest al lui Marinetti. Pe Cioran „parcă îl citim asemenea unui Nietzsche filtrat prin Oscar Wilde“.4 Dacă scriitorul danez este un „fel de filozof“ sau un „parafilozof“, Cioran este un filozof care scrie împotriva filozofiei, un fel de contrafilozof.

c) În timp ce Kierkegaard este, după cei mai mulţi comentatori, primul existenţialist, după alţii un antecesor al filozofiei existenţei din secolul 20 (împreună cu Nietzsche), Cioran poate fi catalogat fie ca un existenţialist marginal, fie ca un nihilist în descendenţa lui Schopenhauer şi Nietzsche. Despre opera sa se poate spune acelaşi lucru pe care l-a consemnat Terry Eagleton despre scrierile lui Beckett, şi anume că ea pendulează între modernism şi postmodernism.5 Peter Sloterdijk observa că în opera cioraniană putem găsi patru tipuri de existenţialism: „existenţialismul sfidător de origine germană – prin derivaţia existenţialismului rezistenţei de influenţă franceză, pe care Cioran îl dispreţuia ca o simplă modă –, existenţialismul maladiv de orientare criptoromână şi daco-bogomilă […] şi nonexistenţialismul [filozofia nefiinţei] asiatic“.6

Acestea fiind spuse, vom trasa o comparaţie Kierkegaard-Cioran, pornind de la un fragment esenţial din Boala de moarte (operă publicată în 1849, sub pseudonimul Anti-Climacus7), ale cărui urme le regăsim în prima scriere ciorniană, Pe culmile disperării (1934)… [Continuați lectură]

Anúncios