Moartea aforisticǎ la Emil Cioran (Nadia-Irina Chelaru)

Nadia-Irina Chelaru

Emile Cioran, écrivain et philosophe d’origine roumaine, intéresse particulièrement le lecteur contemporain par sa façon d’interpréter le monde par le négative. Son état de désespoir (Sur les cimes du désespoir), sa vision de l’être humain «l’être est un produit de l’échec, l’homme est rien» (Des larmes et des saints), du temps (La chute dans le temps), de l’amour, sur la mort et sur histoire (Histoire et utopie) remettent en question un certain discours sur le mythe en tant que cycle ou même recyclage de l’histoire. La modernité de son œuvre réside pourtant dans la création d’un nouveau mythe, un «mythe valaque», et dans son discours négatif (son renversement). Cette négation du mythe ne finit pas par la destruction de son objet; au contraire, elle contribue justement à sa remythisation. Le moraliste attire l’attention du lecteur par son outrance, par le fait qu’il est un éternel étranger, l’homme qui ne trouve sa place nulle part, et par sa compassion, sa «pitié pathologique» envers les êtres qui sont condamnés à vivre. Cioran nie, mais en même temps aime l’être humain.

Dans ce contexte, l’un des thèmes les plus importants de son écriture est certainement la mort. Celle-ci se présente selon trois modes d’expression formelle: l’essai, le propos et l’aphorisme. Une analyse attentive permet cependant de réduire cette triade, car chaque essai est constitué d’un certain nombre de propos, qui, à leur tour, sont essentiellement charpentés autour d’une série d’aphorismes. L’aphorisme est bien la cellule ou l’unité première qui demeure à la base de l’écriture cioranienne de la mort. Dans cet article, je voudrais montrer comment ces aphorismes sont construits grammaticalement, les figures stylistiques et pragmatiques (l’ironie, l’insinuation, le sous-entendu) qui les composent négativement. L’aphorisme sera ce qui rompt la forme circulaire du mythe et, en même temps, ce qui la relance vers autre chose. Je m’interrogerai sur la manière qui combiner les quatre formes aphoristiques de la mort: la forme itérative, l’anecdote, la citation, et l’opposition des pronoms tu/vous1. L’aphorisme deviendra alors l’élément circulaire central dans la méthode de Cioran.

Emil Cioran (1911-1995), scriitor şi filosof român de expresie franceză, interesează în particular cititorul contemporan prin felul său de a interpreta lumea în mod negativ. Starea sa de disperare (Pe culmile disperării), viziunea sa asupra fiinţei umane – «fiinţa umană este un produs al eşecului, omul este un nimic» (Lacrimi şi sfinţi), a timpului (Căderea în timp), despre iubire, moarte şi istorie (Istorie şi utopie), pun în discuţie un anumit discurs despre mit ca ciclu sau reciclaj al istoriei. Modernitatea operei sale rezidă totuşi în crearea unui nou mit, «mitul valah» în discursul cioranian, cum explică Eugen Simion2. Această negaţie a mitului nu sfârşeşte prin distrugerea obiectului; ea contribuie, din contră, cum explică Eugen Simion, la «remitizarea» lui. Moralistul atrage atenţia cititorului prin excesul său, prin faptul că el este un etern străin, un om care nu-şi găseşte locul nicăieri, şi prin compasiunea sa, «mila sa patologică» faţă de fiinţele care sunt condamnate să trăiască. Astfel, Cioran neagă şi în acelaşi timp iubeşte fiinţa umană.
În acest context, una dintre temele cele mai importante ale operei sale este, cu siguranţă, moartea. Aceasta reprezintă sfârşitul şi apogeul vieţii. Când vorbim de viaţă, ne gândim involuntar la moarte, căci ea este inclusă. Moartea este întotdeauna o condiţie a interpretării timpului la Cioran şi ea este aceea care determină forma fragmentată a scrierii sale. Dar, pe de altă parte, nu putem niciodată să vorbim de moarte, fără să fi trăit o viaţă. Astfel, viaţa şi moarte sunt interdependente, indispensabile una alteia. Ele se aseamănă prin faptul că se atrag şi sunt diferite prin faptul că se resping. Cum afirmă filosoful Heidegger, «trebuie să prinzi trenul care circulă, căci a refuza moartea înseamnă a refuza să trăieşti o viaţă umană autentică» (Tiffreau, 101).

Moartea a influenţat deci autorii şi criticii de la începuturile istoriei scrierii. Homer vorbeşte despre moarte în Iliada şi în Odiseea, Eschil în Prometeu înlănţuit. Pentru Montaigne, «a filosofa înseamnă a învăţa să mori». Spinoza adaugă, subliniind legătura dintre moarte şi libertate, că «omul liber nu se gândeşte la nimic mai puţin decât la moarte şi înţelepciunea sa este o meditaţie nu a morţii, dar a vieţii» (Tiffreau, 101). Ideea de moarte este pentru Cioran «de domeniul utilitarului şi al logicii», explică acelaşi critic francez, Tiffreau (100).

Cum explică Cioran, în Silogismele amărăciunii, «nu cultivă aforismul decât cei care au cunoscut frica în mijlocul cuvintelor, această frică de a se prăbuşi cu toate cuvintele» (14). După părerea criticului Moret, îl putem considera pe Cioran ca un «metec al moraliştilor francezi din sec. XVII şi XVIII» (234). Astfel, Cioran rămâne fidel tradiţiei moraliste, el care practica eseul, mai mult sau mai puţin scurt, anecdota, apologul, portretul, nota biografică, şi, mai ales, aforismul.

Ceea ce vizează Cioran este o «formă de scriere negru pe alb, prin care s-ar exprima direct o gândire în ceea ce are ea organic, în timp ce emană de afecte, de senzaţii, de sentimente la care scrierea trebuie să rămână fidelă, fără să le ipostazieze în idei, fără să se manifeste în discurs» (235). Astfel, forma scurtă constituie o cheie a lecturii pentru toată opera lui Cioran.

La Cioran, meditaţia asupra morţii se prezintă sub forma a trei moduri de expresie: eseul, zicala, aforismul. O analiză atentă permite totuşi să se reducă această triadă, căci fiecare eseu este constituit dintr-un anumit număr de zicale, care la rândul lor sunt esenţial ataşate în jurul unei serii de aforsime. Aforismul este astfel celula sau unitatea principală ce stă la baza scrierii cioraniene despre moarte. În acest articol aş vrea să demonstrez cum sunt construite gramatical aforismele şi să identific elementele stilistice şi pragmatice (ironia, insinuarea, subînţelesul) care le compun negativ. Aforismul va fi acela care rupe forma circulară a mitului şi, în acelaşi timp, cel care o relansează spre altceva. Voi analiza materia care combină cele patru forme aforistice ale morţii: forma iterativă, anecdota şi citatul şi opoziţia pronominală. Aforismul va deveni astfel elementul circular central în metoda lui Cioran… [+]

Anúncios