Dialog: Cioran în Brazilia (Ciprian Vălcan în dialog cu Flamarion Caldeira Ramos)

Flamarion Caldeira Ramos, profesor de Etică şi Filosofie politică la Universidade Federal do ABC (Brazilia). Realizează cercetări despre Teoria critică a Şcolii de la Frankfurt şi a publicat mai multe articole şi traduceri despre Schopenhauer şi pesimismul filosofic. A realizat un „Manual de filosofie politică” pentru editura Saraiva.

ARCA – Revistã lunarã de literaturã, eseu, arte vizuale, muzicã, fondatã în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

– Cum aţi ajuns să cunoaşteti opera lui Cioran?

– L-am cunoscut pe Cioran după ce am citit, in ziarul „Folha de São Paulo”, reproducerea unui articol consacrat filosofului, publicat iniţial în Magazine Littérairedin Franţa în 1995, cu câteva luni înaintea morţii sale. Cred că publicarea acestui dosar a fost foarte importantă pentru promovarea operei lui Cioran în întreaga lume. Doar la ceva timp după aceea am reuşit să găsesc o traducere din lucrările lui. Era vorba de ediţia a doua din Précis de Décomposition, tradusă în Brazilia sub titlulBreviário de Decomposição. Prima ediţie, publicată de editura Rocco în 1989, era deja epuizată. Abia în 1997 am reuşit să găsesc un exemplar din ediţia a doua din 1995. Între timp, Cioran murise, ceea ce a generat o serie de articole în presă. De atunci, încerc să citesc tot ce se publică despre el, textele originale în franceză, traducerile în portugheză şi spaniolă; totodată, într-o zi plănuiesc să învăţ limba română pentru a avea acces direct la primele sale lucrări şi studii care au fost publicate în România.

– Ce aspecte ale operei lui Cioran v-au atras atenţia la o primă lectură şi care dintre acestea vi se par importante şi astăzi ?

– Prima mea impresie faţă de scrierile lui Cioran, îndeosebi faţă de Précis de Décomposition, a fost extrem de puternică. Eram destul de deprimat în acea perioadă, dar atunci când am citit primele pagini din acea carte într-un autocar, am avut o criză de râs de necontrolat. Ca orice cititor al lui Cioran, am fost impresionat şi zguduit de stilul său, precum şi de capacitatea lui de a merge drept la ţintă, caracteristică a aforismelor lui. Dar, dincolo de seducţia imediată stârnită de stilul său marcant, trebuie evidenţiată luciditatea analizelor sale despre istorie şi despre drumul civilizaţiei. Intransigenţa cu care Cioran tratează idolii este o poziţie modelară şi necesară. În acea perioadă eram deja interesat de autorii care ţin de tradiţia pesimismului filosofic, precum Schopenhauer, Mainländer, Eduard von Hartmann şi Spengler. Cioran însă mi s-a părut mereu a fi deasupra lor, deoarece nu şi-a asumat niciun compromis faţă de nicio îndoielnică teorie ştiintifică sau metafizică, aşa cum au făcut-o toţi ceilalţi. Cioran n-a promis niciun adevăr metafizic, iar lipsa sa de interes în a lansa vreo teorie arată o depăşire nemaipomenită a filosofiei. Asta este una dintre cheile pentru a putea înţelege de ce Cioran este atât de seducător: el expune o anume viziune despre lume care nu este nimic altceva decât un pesimism cosmic şi ireductibil, dar un pesimism care se bazează pe intuiţii pe care cu toţii le avem, şi nu pe o teorie metafizică oarecare. Acest pesimism, însă, deşi aparent banal, este adânc înrădăcinat într-o anume tradiţie, este prezentat sub o formă singulară printr-un discurs atât de convingător încât pare irefutabil, şi din care cu greu vreun cititor reuşeşte să iasă nevătămat. Pentru a folosi o expresie a filosofului francez Clement Rosset, este vorba despre un anume „terorism filosofic” care, în mod curios, generează un anumit efect terapeutic: a-l citi pe Cioran produce o anume consolare pe care nicio filosofie, chiar dacă are intenţia de a consola, nu reuşeşte să o ofere. Ea se apropie, în acest sens, de câteva filosofii antice, precum cinismul, care ofereau mai degrabă o terapeutică decât o teorie.

Trebuie explorat un pic mai mult acest raport al lui Cioran cu filosofia. Este un subiect constant în scrierile sale pierderea fascinaţiei faţă de filosofie şi înclinaţia lui către poezie şi mistică. De fapt, sunt mai ales oameni din aceste domenii care îl captivează cel mai mult pe Cioran. El a început să se intereseze de poeţi şi sfinţi în măsura în care şi-a pierdut interesul pentru filosofi. Dar nu pentru că el s-ar fi transformat în sfânt sau în poet, deşi opera sa este plină de poezie şi misticism. Ca autor, el a rămas ca „scriitor filosofic”, dacă se poate folosi o asemenea expresie. Aici nu putem uita o frază celebră: „Filosofii scriu pentru profesori; iar gânditorii, pentru scriitori”. (Écartèlement) În acelaşi sens, autorului îi pare rău (în Cahiers) atunci când Schopenhauer nu mai vorbeşte ca scriitor şi începe să se exprime ca filosof. În acest moment, individul nu mai este interesant. Dar filosoful, atunci când scrie şi nu mai vorbeşte ca filosof, devine din nou interesant.

– Vi se pare îndreptăţită opinia acelor exegeţi care îl socotesc pe Cioran principalul continuator al lui Nietzsche în secolul XX ?

– Parţial. Îl văd pe Nietzsche ca un reper fundamental spre a înţelege opera filosofică a lui Cioran. Critica creştinismului şi a moralei tradiţionale, depăşirea seriozităţii filosofice, noua înţelegere a adevărului – mai mult ca „interpretare” şi mai puţin ca şi „corespondenţă” – concepţia decadenţei Occidentului, ruptura faţă de stilul tradiţional de argumentare, bogăţia stilurilor, independenţa, în sfârşit, sunt numeroase temele care îi apropie pe cei doi autori. Dar, în general, tezele filosofice ale lui Cioran sunt departe de proiectul filosofic al lui Nietzsche. Concepte precum „voinţa de putere”, „dincolo de uman” şi „eterna reîntoarcere” sunt complet şi deliberat ignorate de Cioran, care era mai mult interesat de experienţa trăită de individul Friedrich Nietzsche decât de proiectul său filosofic de „reevaluare a valorilor”, care îi suna lui Cioran la fel de ridicol ca oricare altul. Totodată, Cioran se desprinde de filosofie într-o manieră mai hotărâtă decât Nietzsche, care, în ciuda faptului de a fi perceput ca un scriitor strălucit, nu poate fi citit fără referinţe la istoria filosofiei, cu care el dialoghează în mod constant. Cioran, la rîndul său, face abstracţie de filosofie şi reuşeşte să vorbească despre lume într-un mod mai imediat. Tocmai de aceea, el este citit mai degrabă ca scriitor decât ca filosof. Tocmai pentru că aparţine tradiţiei filosofice, Nietzsche este citit şi va fi citit în continuare de filosofii profesionişti. În acest sens, trebuie amintită interpretarea lui Heidegger, care l-a pus pe Nietzsche în sânul tradiţiei metafizice occidentale. Cioran este în continuare ignorat de filosofia universitară, forma sa de gândire aflându-se la marginea tradiţiei. Îndrăznesc chiar să spun că, atâta timp cât opera lui Cioran va rămâne vie, ea va fi ignorată de filosofia academică. Din pricina uzurii de care suferă în ziua de astăzi opera filosofică a lui Nietzsche, nu ştiu dacă vom putea spune acelaşi lucru în ceea ce priveşte viitorul receptării ei. Nietzsche a fost pus – şi pe bună dreptate – în tradiţia lui Platon, Aristotel, Leibniz, Descartes şi Kant. Cioran, la rândul său, se leagă de autori precum Pascal, La Rochefoucauld, Baudelaire şi Rimbaud. Dacă facem o comparaţie cu filosofia antică, Nietzsche ar fi mai degrabă un presocratic (ca Heraclit, atât de des amintit de el), în timp ce Cioran s-ar raporta mai mult la cinicii şi scepticii postsocratici. În sfârşit, în ciuda unor asemănări şi paralelisme, ele sunt două opere foarte diferite, ceea ce nu ne permite să spunem că una este continuarea celeilalte.

– Ce scriitor din secolul XX ar putea să fie asemănat cu Cioran în privinţa temelor de reflecţie şi a stilului ?

– N-aş putea evita clişeul de a spune că opera lui Cioran este incomparabilă. Într-adevăr, niciun autor nu a dezvoltat o operă reflexivă care să fie implacabil de sceptică şi care totuşi să menţină, în mod paradoxal, o nostalgie atât de religioasă. În afară de asta, Cioran se ciocneşte cu autori care au apărat vreo formă de umanism, precum Camus sau Saramago. Iar prietenul său a fost Beckett, un scriitor care, poate, a dezvoltat, într-o formă dramatică, trăirea lumii lui Cioran. Anti-umanismul acestor doi este ceva care trebuie încă descifrat de critica specializată. Dar e posibil să identificăm unele paralele. La Beckett, ne aflăm într-o lume măcinată, post-decadentă, în care au rămas doar câteva zgomote şi ruine. Corpul a pierit, iar aşteptarea şi-a pierdut orice sens. Totuşi, toate acestea sunt exprimate cu un anume lirism care reuşeşte să se sustragă tragismului superficial şi romantismului decadent. Asta este şi isprava lui Cioran: a reuşit să dea o formă reflexivă şi estetică acestei stări de ruine la care lumea şi toate speranţele sale postbelice s-au redus. Textul „Chipurile decadenţei” (din Précis de Décomposition) încearcă să înfrunte această experienţă istorică de sfârşit de partidă: „Suntem ultimii: obosiţi de viitor, şi în special de noi înşine, extragem seva pământului şi golim cerurile. Nici materia, nici spiritul nu pot continua să hrănească visele noastre: acest univers la fel de uscat ca inimile noastre. Nu mai există substanţă nicăieri: am moştenit de la strămoşii noştri sufletul lor zdrenţuit şi măduva lor măcinată. Aventura a ajuns la sfârşit; conştiinţa expiră; cântecele noastre au dispărut; iată că străluceşte soarele muribunzilor!” Fără să mai uităm că umorul şi ridicolul sunt prezente în ambele opere. O frază ca aceasta, din Précis, ar fi putut ieşi din gura oricărui clovn beckettian: „Copacul vieţii nu va mai cunoaşte primăveri: este lemn uscat; din el se vor face sicrie pentru oasele, pentru visele şi pentru durerile noastre”. Aşa cum Cioran ar fi putut zice ca Malone (în Malone moare): „Nu mai este nimic de spus, deşi nimic nu s-a spus”.

– Care este interpretarea pe care o daţi dumneavoastră operei lui Cioran ?

– Îl văd pe Cioran ca pe autorul unei opere foarte bogate şi, în consecinţă, greu de interpretat. Să-l numim sceptic, moralist, nihilist sau mistic, sau toate acestea în acelaşi timp, ar fi o formă simplistă de a-i pune o etichetă gândirii sale. Sarcina interpretului ar fi deci de a demonstra de ce Cioran reuşeşte să fie fiecare dintre aceste personaje şi, în acelaşi timp, contrariul lor. În sfârşit, el distruge orice încercare de a-l circumscrie. Iar el o face într-o manieră sistematică. El gândeşte împotriva lui însuşi, fără să se abată de la acest drum, şi îmbrăţişează motto-ul acela despre cărţi şi actul de a scrie, exprimat în Silogismele amărăciunii: „O carte care, după ce a demolat totul, nu se distruge pe sine însăşi, ne-a exasperat degeaba.”

Încă o dificultate de interpretare se află în blestemul la care Cioran i-a condamnat pe toţi interpreţii săi atunci când a spus, în Silogismele amărăciunii: „Orice comentariu la o opera este fie rău, fie inutil, căci tot ce nu este direct este inutil.” A atinge acest caracter imediat este o sarcină care îi aparţine nu numai interpretului, ci şi gânditorului care reflectează asupra experienţei lui Cioran, o experienţă care, mărturiseşte el, este prezentă în cărţile sale: „Tot ce am abordat, tot ce am scris de-a lungul existenţei mele, nu se poate separa de ce am trăit. N-am inventat nimic, am fost doar secretarul propriilor mele senzaţii.” (Écartèlement).

– În ce fel este receptată în momentul de faţă opera lui Cioran în Brazilia ?

– Există în Brazilia mulţi cititori ai lui Cioran, iar cel puţin două cărţi despre el au fost deja publicate. Prima este o teză academică intitulată Cioran: a filosofia em chamas [Cioran: filosofia în flăcări], publicată de un italian înrădăcinat în Brazilia, Rossano Pecoraro, care dă o prezentare generală a operei lui Cioran, deşi nu oferă o interpretare prea originală a gândirii sale. Cealaltă carte (Emil Cioran e a Filosofia Negativa [Emil Cioran şi filosofia negativă], Porto Alegre: editura Sulina, 2011) este o colecţie de articole scrise de mai mulţi autori, cu abordări diverse. Încă nu există, aşadar, printre noi, nicio interpretare mai adâncă a operei sale. Dar cunosc numeroşi specialişti care în acest moment pregătesc teze, articole şi cărţi. Eu însumi scriu acum o carte despre Cioran, în care intenţionez să dezvolt o interpretare despre filosofia lui în privinţa istoriei. În general, Cioran este citit mai mult de către scriitori şi artişti, de altfel, comme il faut. Textele sale au stat la baza unui monolog dramatic pus în scenă şi regizat de Euler Santi, sub titlul Palestra sobre Nada [Conferinţă despre Nimic]. Trebuie să subliniem de asemenea importanţa pe care o are José Thomaz Brum pentru propagarea operei lui Cioran în Brazilia. În afară de a fi tradus câteva dintre cele mai importante lucrări din limba franceză – bucurându-se, de altfel, de sprijinul lui Cioran însuşi, pe care l-a cunoscut personal – Thomaz Brum publică articole importante şi susţine conferinţe despre gândirea acestuia. Datorită lui Fernando Klabin, am avut o rafinată traducere a versiunii originale din Pe culmile disperării. Sperăm că editurile braziliene vor manifesta interes pentru opera în limba română a lui Cioran, ceea ce ne-ar ajuta enorm să-i înţelege opera în întregime.

Traducerea din limba portugheză braziliană de

Fernando Klabin