Interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Rodrigo Inácio Ribeiro Sá Menezes

ARCA – Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, no. 1-2-3, 2018.

„Cioran ne retrimite la noi înşine, pentru a înfrunta abisurile şi deşerturile pe care le locuim şi în faţa cărora suntem absolut singuri”

Cum aţi ajuns să cunoaşteţi opera lui Cioran?

S-a întâmplat în 2001 sau în 2002, datorită unui caz fericit. Într-o carte despre Pascal pe care o citeam, mi-au căzut ochii asupra unui epigraf de un autor cu un nume a cărui grafie, la început exotica pentru mine, mi-a atras imediat atenţia. Cele sase litere, C-I-O-R-A-N, alcătuiau un nume cu o grafie şi o sonoritate (cea din urma, doar imaginată de mine) şi nu puteau să nu îmi rămână înregistrate în minte. Nu ştiam care ar fi putut fi originea numelui. Cunoşteam România doar nominal, nu aveam absolut nicio noţiune asupra ei. Citatul era un fragment din prefaţa la Antologia portretului, o colecţie de portrete ale moraliştilor francezi ai secolului XVIII, realizata de Cioran şi pe care el însuşi o considera un „adio de la om”. Mărturisesc ca pasajul citat nu a avut atunci niciun impact semnificativ asupra mea. Câteva săptămâni sau luni de la acel episod, pe când mă uitam la cărţile secţiei de filosofie ale unei librarii din São Paulo, unde locuiesc, spre marea mea surprindere, am dat peste o carte de acelaşi autor cu nume inuzitat pentru mine: C-I-O-R-A-N. L-am înşfăcat imediat de pe raft şi am citit: Tratat de descompunere. Am cumpărat cartea pe loc şi m-am întors acasă, fără a-mi imagina ceea ce m-ar fi aşteptat pe parcursul acelor pagini. La fiecare pagina, un amestec de încântare şi uluire, exaltare şi preocupare, entuziasm şi anxietate. Efectiv nu îmi venea sa cred ceea ce citeam. Cu cât avansam în lectură mă întrebam: cum e posibil? Nu ştiu dacă eu l-am descoperit pe Cioran sau dacă m-a descoperit el pe mine. Am realizat ca am întâlnit în sfârşit SCRIITORUL.

După lectura Tratatului, am încercat imediat să intru în posesia a tot ceea ce era disponibil de acelaşi autor. Din păcate, nu am reuşit să găsesc mare lucru. În Brazilia, în afară de Tratat,tocmai ce fuseseră traduse şi publicate Silogismele amărăciunii (epuizată la vremea aceea), Istorie şi utopie, Exerciţii de admiraţie şi Antologia portretului. Toate, cu excepţia celei din urmă, traduse de José Thomaz Brum, responsabilul introducerii lui Cioran către publicul brazilian şi cunoscător profund al operei sale. Am descoperit destul de repede că existau mult mai multe cărţi de acel autor decât reuşisem eu să găsesc. Ar fi fost necesar să învăţ franceza dar până a ajunge la un nivel rezonabil în acea limbă, am recurs la ediţiile spaniole. Pentru a-l putea citi pe Cioran, am ajuns să învăţ două limbi: spaniola şi franceza. În română sunt încă începător, din păcate. E o limbă destul de diferită faţă de portugheză (declinările, de exemplu), însă există şi similitudini între cele două. Întrucât nu înclin să fiu auto-didact, şi fiind destul de dificil să întâlnesc profesori de limba română aici, în Brazilia (sau români, pur şi simplu), nu am ajuns încă să stăpânesc idiomul matern al lui Cioran.

Ce aspecte ale operei lui Cioran v-au atras atenţia la o primă lectură şi pe care dintre acestea continuaţi să le consideraţi interesante şi astăzi?

Ceea ce m-a atras cel mai mult la început este ceea ce mă atrage şi azi. E ceva ce fuge de orice descriere, de orice formulare, e o chestiune de muzicalitate sau poate chiar de ceea ce William James numea „urechea muzicala”, opusa raţiunii discursive; ritmul, intensitatea, tonul, forţa… Aceasta combinaţie intre pesimism inapelabil şi un stil irezistibil de jovial, revelaţiile lucidităţii şi modul lor de exprimare.

Ar trebui să fie luate în consideraţie şi aspectele materiale şi formale, gândul şi modul său de ilustrare, componentul critic şi componentul estetic, funcţia stilului, ce reprezintă mult mai mult decât o simplă podoabă, un accesoriu…

Caracterul indefinibil al operei lui Cioran m-a atras întotdeauna. Filosofie? Literatură? Autobiografie? Toate acestea împreună? Întrebări impertinente care nu îşi au rostul. Cioran e un filosof care scrie incredibil de bine, un gânditor care a atins excelenţa stilistică scriind în această limbă riguroasă care e franceza şi invers, un scriitor care reuneşte cele mai înalte calităţi ale gânditorului. De aceea, este ridicol a pretinde că opera lui Cioran să fie redusă la stilul literar, destituind-o de orice valoare filozofica. Opera sa este expresia unei gândiri în mişcare, schimbătoare, pe scurt: vie. Ceea ce întâlnim aici sunt „adevărurile temperamentului”, nu adevăruri absolute, congelate întru eternitate, sunt fluctuaţiile unui sceptic orbit de absolut sau, ca să folosim formula lui Peter Sloterdijk, diversele însuşiri ale „omului fără însuşiri”. Din acest motiv, scrierile sale par tot timpul noi, tot timpul altele, originale, ori de câte ori ne întoarcem la ele. Originalitatea căutată de Cioran nu ţine de inovaţie lingvistică sau de jonglerie teoretică; constă, în primul rând, în renunţul la orice originalitate şi la superstiţia „noului”. În ceea ce priveşte esenţialul, ceea ce este cel mai important, nu există, nu poate exista nimic nou, nicio originalitate. Moartea, de exemplu… naturaleţea sufletului… În afară de evidenţa morţii, unica certitudine a lui Cioran e că dubiul cu greu întâlneşte limite sau obstacole în calea desfăşurării sale ad absurdum. Probleme ce sunt, strict vorbind, de ordin metafizic, nu numai existenţiale. „Moartea pune o problemă care le copleşeşte pe toate celelalte, substituindu-li-se. Ce poate fi mai nefast pentru filosofie, pentru credinţa naivă în ierarhia perplexităţilor?”

Aş vrea să citez un pasaj în care Cioran critică raţionalismul exegezei misticilor: „Maniaci ai rigorii, ei vor să ştie ce gândea autorul despre veşnicie şi despre moarte. Ce gândea? Orice. Erau trăirile lui, personale şi absolute”. Acelaşi lucru se aplică şi la Cioran. Mărturisesc că niciodată nu ştiu cu siguranţă unde mă situez faţă de el. Pe măsură ce trece timpul, am impresia că îl cunosc destul de puţin, că sunt mereu lucruri noi de învăţat faţă de ceea ce cunosc deja. E ca şi cum ceva mi-ar scăpa, ceva ocult, evanescent, misterios… E la Cioran ceva inexprimabil, inaccesibil, cel puţin pentru mine. Ce crede Cioran despre Dumnezeu? Cele mai diverse lucruri, unele chiar contradictorii între ele. Nu contează. Ceea ce contează e această sete, necesitatea de a-L gândi pe Dumnezeu şi imposibilitatea de a-L uita sau de a-L ignora. „Dumnezeu e ceea ce supravieţuieşte evidenţei că nimic nu merită să fie gândit”, cum putem citi în Despre neajunsul de a te fi născut.

Îl apreciez pe Cioran pentru că respinge adulaţia, e exact contrariul auto-ajutorării. Pentru că nu este indulgent, e opusul demagogului, pentru că nu linguşeşte cititorul cu minciuni agreabile care să îl facă să se simtă confortabil, confirmându-i imaginea angelică pe care acesta o are despre sine însuşi. „O carte trebuie să adâncească răni, să le provoace chiar. O carte trebuie să fie o primejdie”: de aceea nu mă satur de a-l căuta pe Cioran. Pentru că nu există un Cioran, Cioran-ul definitiv. Pentru că opera sa e polifonică şi proteiformă. Ea se asemuieşte noţiunii de phármakon: perturbatoare şi tranchilizantă, inospitalieră şi primitoare, înfricoşătoare şi încurajatoare, în fine… teribil de frumoasă. Îl poţi iubi sau detesta, iubi şi urî în acelaşi timp, însă e imposibil să-i rămâi indiferent. Mesajul său este că nimeni nu ne poate da un răspuns la interogaţiile noastre cele mai profunde. Cioran ne retrimite la noi înşine, pentru a înfrunta abisurile şi deşerturile pe care le locuim şi în faţa cărora suntem absolut singuri. Se stabileşte o stranie complicitate înaintea Insolubilului, un fel de comuniune întru singurătate şi vârtej.

Care este interpretarea pe care o daţi operei lui Cioran?

Este vorba în fond de o operă inclasificabilă, începând cu imposibilitatea unei determinări: Filosofie? Literatură? Niciuna dintre ele. Cioran e o sumă de „atitudini contradictorii şi ar însemna să-l coborâm căutând la el voinţă de ordine, preocupare pentru unitate”, descriere pe care el însuşi o face lui Nietzsche în capitolul „În preajma misticilor” şi care se aplică la fel de bine autorului Ispitei de a exista. Cred că opera sa este refractară oricărei interpretări rigide, ce s-ar pretinde perfect coerentă şi lipsită de contradicţii. În Caiete, Cioran scrie: „Am despre toate cel puţin două puncte de vedere. De aici indecizia mea teoretică şi practică.” Indecizie care îi contagiază pe cititor şi pe exeget. Atunci când căutăm o unitate de fond în gândirea lui Cioran, când îi căutăm un centru, un principiu din care ar izvorî întreaga sa operă şi la care aceasta ar trimite, ne confruntăm cu o dualitate insurmontabilă, ireductibilă. Un interpret, două interpretări divergente, dacă nu contradictorii asupra lui Cioran.

Cioran nu e doar un scriitor format în filosofie, ci un mare filosof (în ciuda tuturor prejudecăţilor academice), considerând că filosofia sa este o Weltphilosophie, aşadar contrariul unei Schulphilosophie. Cu excepţia unei scurte experienţe ca profesor de liceu în tinereţe, Cioran nu a fost interesat niciodată de academie. A înţeles de la început că drumul său ar fi fost la marginea universităţii şi a societăţii. În „suma tendinţelor contradictorii” care alcătuiesc gândirea sa intră scepticismul, pesimismul, tragismul, fatalismul, nihilismul, cinismul, deşi niciunul din aceste concepte epuizează bogăţia operei sale, polifonică şi polivalentă, fragmentară din principiu. Singularitatea cugetării lui Cioran nu se poate reduce la niciunul din aceste concepte care, chiar dacă ar fi însumate, tot nu ar reuşi să redea noţiunea de complexitate a operei. El însuşi o clasifică în scrisoarea ce ar fi devenit prefaţa la Ensayo sobre Cioran de Fernando Savater, atunci când se referă la anti-sistem (este vorba de fapt despre numele unui subtitlu al tezei lui Savater asupra lui Cioran sugerat de acesta din urmă). La Cioran apofatismul e o condiţie sine qua non a reflecţiei.

Cioran e un gânditor existenţial şi, mai mult decât atât, un autentic metafizic. Însă metafizica sa este intuitivă şi experimentală; diferită faţă de filosofia bergsoniană, un intuiţionism negativ, bazat pe inuiţia mai răul-ui. Vorbim despre un gânditor preocupat de probleme care deseori sunt considerate depăşite, deplasate, semne de „infantilitate, „alienare”, „resentiment”, sau chiar de boală mintală. Care sunt aceste probleme? În primul rând Dumnezeu… binele şi răul, eternitatea, extazul, sufletul şi presupusa sa imortalitate… După cum a observat José Thomas Brum, „filosofia existenţială a lui Cioran nu trebuie să fie confundată cu ‚a doua generaţie existenţială’ (Heidegger, Sartre, Camus), ci cu ‚gânditorii privaţi’ (Nietzsche, Dostoievski, Chestov), care vor să conserve omului kierkegaardiana‚ sincopă a libertăţii’, angoasa care nu trebuie rezolvată de niciun ideal, altfel am pierde o mare libertate a omului: refuzul său a tot ceea ce este menit să aplaneze abisul interior în favoarea unei consolări sau unei transcendenţe oarecare”. („O amargo saber de Cioran”, Rio de Janeiro, 10 februarie 1991).

Gândirea existenţială a lui Cioran nu este un ateism, precum existenţialismul lui Sartre. Mai mult decât atât, sunt în total dezacord cu lectura lui Cioran ca filosof ateu şi sceptic, fără niciun recurs la transcendenţă, fără pathos -ul mistic care mi se pare atât de evident. Aceasta este lectura, cel puţin în Brazilia, dată de cei ce vor să îl reducă la un autor post-nietzschian, un pur spirit tragic, un sceptic „ortodox”, un ateu materialist, pe linia de descendenţă de la Lucreţiu la Clément Rosset (cu care Cioran are desigur afinităţi în termeni de gândire filozofică). Eu, din contră, văd în Cioran un gânditor mai mult religios decât metafizic (concept încărcat de o conotaţie prea speculativă şi abstractă), care este preocupat nu atât cu teoria, ideile şi conceptele, cât cu salvarea şi eliberarea (déliverance, în loc de salut) în relaţie cu lumea şi cu sine însuşi. Este în joc necesitatea detaşării (détachement). În afară de Piron şi Buddha, care sunt modelele sale declarate în Caiete, cred că în ultimele două secole Chestov a fost, în măsură mai mare decât Nietzsche, gânditorul de care Cioran s-a apropiat cel mai mult.

Cioran e un filosof existenţial şi metafizic. Dar şi un spirit religios fără credinţă, un „mistic fără absolut” (Bollon) în luptă perpetuă cu divinitatea, chinuit de misterul răului, a cărui problemă se inverteşte aici pentru a deveni: Unde bonum? Nu există scepticism care să suprime setea sa de absolut, nostalgia sa de incondiţionat, obsesia sa faţă de problema (eminamente teologică) a răului. Cioran e un pesimist sui generis care nu face din pesimism o doctrină. Pesimismul său nu e chiar schopenhauerian, ci, cred eu, de tip gnostic. Acelaşi lucru se aplică controversatului său „nihilism”: cum bine a observat Franco Volpi, este vorba aici despre un nihilism gnostic ce vede lumea ca pe totalitatea răului, creaţia unei divinităţi neîndemânatice, dacă nu chiar de-a dreptul rea, „demiurgul cel rău”. De fapt, principala mea linie de interpretare a lui Cioran trece prin gnosticism, prin gnoză, nu atât ca doctrină de salvare, ci mai degrabă ca forma mentis şi „atitudine existenţială”, urmând hermeneutica lui Hans Jonas. Ipoteza gnostică mi se pare destul de puternică, perfect plauzibilă alături de „suma de atitudini contradictorii” ce reprezintă gândirea lui Cioran. Cred chiar că are meritul de a concilia, pe cât posibil, toate aceste tendinţe divergente ale gândirii: scepticismul, pesimismul, misticismul, tragicismul, fatalismul. Împotriva întregii ortodoxii, Cioran a ales să facă o carieră în erezie.

În sfârşit, văd în Cioran un gânditor privat care a întors spatele filosofiei (unei anumite filosofii, celei academice), în favoarea jocului cu écriture, asumând o postură diletantă şi frivolă faţă de profunzime şi faţă de comerţul cu ideile. Un gânditor ce cultivă frumuseţea scrisului şi, în acelaşi timp, un scriitor care vrea să comunice intuiţiile sale, interogaţiile sale cele mai profunde. În franceză el se va descrie ironic ca „sofist al Literelor”. Écriture e destin. E concluzia naturală a unei gândiri ce încearcă să avanseze prin grade tot mai elevate de nesiguranţă. Și, fiindcă este vorba de scris nu atât pentru a transmite conţinuturi şi cunoştinţe, ci pentru a scrie, pentru necesitatea terapeutică a scrisului, stilul e o confesiune. A ce? A experienţei de a trăi fără fundament, fără siguranţa unei certitudini oarecare, de a avea ca unic sprijin cuvintele, aceste umbre de realitate. „ Certitudinile exclud stilul: grija pentru exprimare e apanajul celor ce nu pot adormi într-o credinţă. Lipsiţi de un temei solid, ei se agaţă de cuvinte, simulacre de realitate, pe când ceilalţi, siguri pe convingerile lor, nu pun preţ pe înfăţişare şi se răsfaţă în tihna improvizaţiei”.

Ce scriitor din secolul XX ar putea fi comparat cu Cioran în ceea ce priveşte temele de reflecţie şi stilul?

Dacă există originalitate la Cioran, atunci ea se poate găsi numai în stil. Temele reflecţiei, precum problemele fundamentale ale existenţei, nu conţin nicio originalitate, fiind, cam dintotdeauna, la fel de vechi ca şi omul. Se schimbă doar „scenariile cunoştinţei”. În cea ce priveşte esenţialul, ceea ce este cel mai important nu se dă – nu se poate da – nicio evoluţie, niciun progres.

Cât despre temele reflecţiei, îl menţionez în primul rând pe filosoful ucrainean Lev Chestov (a cărui operă Cioran a reuşit o editeze în Franţa, la editura Plon). De asemenea discipolul său, Benjamin Fondane (cu care Cioran va deveni prieten), poet şi filosof român (evreu şi el ca şi Chestov, al cărui sfârşit tragic este cunoscut). În Spania, Miguel de Unamumo. Mai este obscurul Albert Caraco, scriitor turc evreu, ce se sinucide în 1971, autorul unui Breviar al haosului. Se spune că Cioran şi Caraco s-ar fi întâlnit la Paris. În Franţa, Beckett, Céline, însuşi Clément Rosset… Poate Bataille, Blanchot, Camus. Kafka în limba germană. În Italia, Guido Ceronetti. Am auzit vorbindu-se şi despre un alt filosof italian, Giuseppe Rensi, comparat de multe ori cu Cioran dar pe care nu am avut încă oportunitatea de a-l citi… în Colombia, Nicolás Gomez Dávila. În Statele Unite, Thomas Ligotti, autorul unei Conspiraţii împotriva rasei umane.

Acum, consider că este dificilă o comparaţie între stiluri. A scrie aforisme, a cultiva o scriere fragmentară nu e o chestiune de stil, ci o alegere în funcţie de ceea ce se vrea a fi comunicat şi de cum se vrea comunicat. Nu cred că se poate compara vreun stil cu stilul lui Cioran. Nu (numai) pentru că este al lui Cioran, ci, în primul rând datorită faptului că stilurile nu se compară. Paul Valéry a spus pe undeva: Ce qu’il y a de plus profond en l’homme, c’est la peau. Stilul e precum pielea: nu e doar un involucru, ci un organ care mediază între exterior şi interior, profund şi superficial, vizibil şi invizibil. Nu există două piei identice. Acelaşi lucru se poate spune şi despre stil. Fiecare posedă ceva unic, ceva propriu, ceva ce aparţine doar sieşi – un ton, un accent, un ritm – şi acest ceva este rezultatul unei sume infinitezimale de determinări şi factori contextuali diferiţi. Cazul se combină cu necesitatea. De altfel, este ceva heteroclit în Cioran-ul de limbă franceză, ceva ce nu văd în niciun alt scriitor bilingv al secolului XX.

Credeţi că e corectă opinia acelor exegeţi care îl socotesc pe Cioran principalul continuator al lui Nietzsche în secolul XX?

Înseamnă a considera filiaţia echivocă Cioran-Nietzsche. Primul meu impuls e de a răspunde: nu. Într-un al doilea moment, făcând o concesie dialectică, aş spune: da şi nu. Depinde de ceea ce se subînţelege cu „a fi continuatorul lui…”. E un lucru destul de curios: de obicei nu ne întrebăm dacă Cioran e continuatorul altor filosofi aşa cum se obişnuieşte să se facă în legătură cu Nietzsche. Cred că acest aspect spune mai puţin despre Cioran decât despre Nietzsche: un gigant, un monstru care a răsturnat filosofia şi gândirea occidentală cu susul în jos. În Cartea amăgirilor, tânărul Cioran face următoarea declaraţie: „Nici un sistem de filosofie nu mi-a dat sentimentul unei lumi independente de tot ce nu e ea. Este dureros, dar aşa e: puteţi citi caţi filosofi veţi vrea, nu veţi simţi niciodată că de veniţi un alt om. Natural că, dintre filosofi, exclud pe un Nietzsche, care este mult mai mult decât un filosof”.

Dar trebuie ţinut cont de diferenţa dintre tânărul Cioran ce scrie încă în română, în contextul complicat al ţării sale natale, şi Cioran-ul post-belic, începând cu Tratatul de descompunere. În tinereţe Cioran a fost foarte marcat de opera lui Nietzsche. Mi se pare potrivit a aplica filiaţiei Cioran-Nietzsche conceptul de „anxietate a influenţei”, al lui Harold Bloom. Nimeni nu a fost atât de relevant pentru Cioran precum Nietzsche. Nietzsche e „cazul” prin excelenţă, exemplarul cel mai de seamă al acestei familii de gânditori care, după cum Cioran îi spune lui Savater, se lansează în catastrofă şi, câteodată, chiar dincolo de ea. Pentru tânărul Cioran, Nietzsche era colosul cel mai important, a cărui umbră trebuia depăşită, acela după care se părea că nu s-ar mai fi putut spune nimic. Să ne amintim că Cioran adăuga „d.N.” (după Nietzsche!) când semna anumite scrieri.

Cred că gândirea tânărului Cioran, în primele sale cărţi, e marcată de un anumit nietzscheanism, ceea ce nu exclude, în acelaşi timp, influenţa antitetică a lui Schopenhauer, în ciuda anumitor caracteristici personale ale autorului român care îl fac să se detaşeze în mod considerabil de Nietzsche. Disperarea, tentaţia sanctităţii, nevoia ascetică, imperativul de a fi „trist cu metodă”… mi se par foarte puţin „nietzscheane”. Dincolo de toate acestea văd însă în tânărul autor al Pe culmile disperării şi al Cărţii amăgirilor, voinţa de a spune „da” existenţei, cu tot absurdul şi problematicul său. Acelaşi lucru nu se poate aplica la opera franceză a lui Cioran, începând cu Tratatul. Cred că rezultatul celui de-al Doilea Război Mondial e decisiv în privinţa schimbării de perspectivă, a poziţionării lui Cioran ca şi gânditor al negaţiei, un pesimist care vede în „da-ul” spus lumii, „în acceptarea existenţei”, „un fel de josnicie, de care scăpăm prin mândria şi părerea noastră de rău, dar mai ales prin melancolia ce ne apără de alunecarea către o afirmaţie finală, smulsă laşităţii noastre. Există oare lucru mai abject decât să spui da lumii?”

Într-unul din interviuri, Cioran afirmă că îl consideră pe Nietzsche un „ingenuu”. Și în Silogismele amărăciunii se găseşte un aforism (unul dintre cele mai lungi din această carte), care este crucial pentru a înţelege viziunea ulterioară a lui Cioran faţă de „idolul său din tinereţe” (sic). Este vorba de un omagiu destul de ironic, ca să nu spunem mai mult, în care Nietzsche e zugrăvit precum un „delirant”, un „saltimbanc”, un „idolatru al forţei”, îmbibat de o „imagine falsă a vieţii şi a istoriei”. Însă dincolo de ingenuitate şi delir, Cioran afirmă necesitatea de a face trecerea prin opera lui Nietzsche, de a experimenta „orgia (sa) filozofică”, „cultul (său al) vitalităţii”, pentru a înţelege, în sfârşit, „rădăcinile decepţiei”. Cioran pretinde să îl depăşească pe Nietzsche prin „virtuţile metafizice ale Ostenelii” şi prin „maturizarea cinismului”, înainte de a-l abandona. Pentru autorul Silogismelor amărăciunii, Übermensch- ul nu e decât o „elucubraţie”.

Atunci cum se poate considera Cioran un continuator al lui Nietzsche? Prin faptul că este vorba de o continuitate prin renegare, prin trădare. Cioran dă continuitate lui Nietzsche în ciuda lui Nietzsche, împotriva sa. Cioran revendică faptul de a-l fi înţeles pe Nietzsche chiar dacă nietzscheenii academici afirmă că Cioran nu a înţeles nimic din Nietzsche. Aceasta este o controversă infinită. Cu siguranţă, autoproclamatul „antifilosof” nu îl admite pe „filosoful ciocanului” şi nu îi recunoaşte importanţa incomensurabilă din aceleaşi motive din care specialiştii şi admiratorii săi o fac. Dacă a fi „continuatorul lui Nietzsche” înseamnă a desfăşura şi a aprofunda ideile şi tezele sale (să zicem Übermensch, Wille zur Macht, Ewige Wiederkunft), atunci nu, Cioran nu este continuatorul lui Nietzsche. Aceste idei nu îşi au locul în cugetarea lui Cioran, care, din contră, a încercat pe cât posibil să îşi dezvolte gândirea în ciuda tuturor influenţelor, întorcând spatele la tot ceea ce a fost înaintea sa. În acest sens, Cioran e tot atât de puţin nietzschean pe cât e de academic.

Acum, dacă „a fi continuatorul lui Nietzsche” înseamnă a face dreptate unui anumit spirit nietzschean – a fi ghidat de: idealul filosofului-artist, nomadism, experimentalism, inuiţia ca principiu al stilului mare, exigenţa fragmentară –, atunci se poate spune că într-adevăr, Cioran dă continuitate proiectului nietzschian. Cred că esenţialul filiaţiei Cioran-Nietzsche poate fi rezumat prin comentariul din interviul cu Fernando Savater, în care Cioran spune că Nietzsche a fost important în cel mai înalt grad deoarece a sabotat stilul filosofiei academice şi pentru a fi atentat la ideea de sistem… După Nietzsche se poate spune orice, întrucât „etalându-şi isteriile, Nietzsche ne-a scutit să ne ruşinăm de ale noastre. Netrebniciile lui ne-au fost salutare. A inaugurat era ‘ complexelor ‘ ”, după cum se citeşte în acelaşi aforism din Silogismele amărăciunii. Acestea fiind spuse, cum să interpretăm textul „Odiseea ranchiunei” din Istorie şi utopie? Mai anti-nietzschian decât atât nu se poate. Cum să ni-l imaginăm pe Nietzsche citind acest text? E un exemplu uluitor de lipsă de pudoare, de exces de sinceritate ridicată la culmea indecenţei. Este ceea ce îi permite lui Peter Sloterdijk să îl desemneze pe Cioran pentru poziţia de „stareţul Ordinului Sfintei Temerităţi” imaginat de Nietzsche în Genealogia moralei sale.

Principalul continuator al lui Nietzsche în secolul XX? Nu mi se pare o chestiune pertinentă. Mai mult decât a supraestima importanţa lui Nietzsche pentru Cioran, înseamnă a subestima relevanţa altor autori, precum dostoievskianul Chestov. Și a-l subestima de asemenea pe Cioran însuşi, care nu s-ar fi mulţumit sa fie epigonul lui Nietzsche sau al altcuiva. Cioran nu e mai nietzschian decât schopenhauerian. Sau pascalian. De fapt, Cioran nu este nimic din toate acestea: Cioran e cioranian. Sau nici măcar asta! Îmi aduc aminte de un comentariu plin de spirit al lui Ion Vartic: „Pascal? Un Cioran francez. Schopenhauer şi Nietzsche? Ciorani germani!”

Cum este receptată opera lui Cioran în Brazilia?

Percep un interes crescând, atât în interiorul academiei cât şi în afara ei, dar este încă la stadiu incipient. Sunt scrise teze despre Cioran. Există de asemenea cărţi ce se publică din când în când. Opera sa nu este disponibilă integral în ediţiile braziliene. Nici cărţile franţuzeşti, nici cele româneşti. Cea mai mare parte a operei sale este încă inedită aici. În 2011 a fost publicată Pe culmile disperării. În 2014, Cartea amăgirilor. Aceste două cărţi sunt singurele opere româneşti ale lui Cioran publicate în Brazilia. În Portugalia sunt disponibile alte două titluri care la noi sunt încă absente: Ispita de a exista şi Despre neajunsul de a te fi născut. Recent, o editură braziliană cu sediul în Italia a publicat Despre Franţa.

În afara unor lucrări de licenţă ce apar din an în an, producţia academică asupra lui Cioran este încă destul de insuficientă. Realizarea de congrese şi colocvii e practic nulă. În 2015 am participat la organizarea, la Universidade Federal do ABC, în São Paulo, a unui mini-colocviu ca omagiu la 20 de ani de la moartea lui Cioran. În afară de acesta, nu am cunoştinţă despre niciun alt eveniment dedicat dezbaterii operei sale. Cu doi ani înainte (2013), la Pontifícia Universidade Católica de São Paulo, unde m-am licenţiat şi am obţinut doctoratul, am fost promotorul punerii în scenă a unei piese de teatru (un monolog) asupra lui Cioran, urmată de o dezbatere asupra autorului şi de o scurtă prezentare (făcută de Fernando Klabin) a istoriei şi culturii româneşti. În plus, trebuie menţionat teatrul: au fost realizate deja două piese din adaptări la opera lui Cioran.

Există încă multe rezistenţe din partea academiei de a lucra cu un autor precum Cioran. Probabil datorită hegemoniei unei anumite tradiţii franceze, de stânga, care privilegiază autori precum Sartre, Foucault şi Deleuze. Coordinatorul specializării mele, Luiz Felipe Pondé, i-a dedicat lui Cioran un semestru întreg al cursului său din programul de Știinţe Religioase. Alături de el trebuie menţionat José Thomaz Brum, care predă la Rio de Janeiro, referentul principal în ceea ce îl priveşte pe Cioran în Brazilia. Aş putea să îi menţionez de asemenea pe Paulo Piva şi pe Flamarion Caldeira Ramos, profesori universitari care simpatizează cu propunerea de a-l aduce pe Cioran în academie dar şi de a aduce academia la Cioran. Ambii au făcut parte din comisia doctoratului meu. Sunt intelectuali cu o producţie robustă asupra lui Cioran în ziare şi reviste. În orice caz, volumul de articole, cărţi şi lucrări academice despre Cioran este înca derizoriu în Brazilia. Încerc să contribui, pe cât îmi este posibil, publicând articole şi participând la congrese. Fiindcă a venit vorba de congrese, tocmai ce m-am întors de la al X-lea Encuentro Internacional Emil Cioran, realizat în luna octombrie a acestui an în Pereira (Colombia). Cred că mai avem mult până a ajunge la un astfel de eveniment aici, în Brazilia. În fine, am un proiect „în şantier”: o carte despre influenţele gnostice în gândirea cioraniană (argumentul specializării mele). Pe lângă aceasta, am un website (multilingv) dedicat lui Cioran: emcioranbr.org.

Traducere din limba portugheză braziliană de

Amelia Natalia Bulboacă