“Despre „Lacrimi şi Sfinţi” sau cartea misticului refuzat” (Marta Petreu)

APOSTROF – Uniunii Scriitorilor din România
Anul XXII, 2011, nr. 3 (250)

apostrof

„Lacrimi şi Sfinţi, ultima carte a lui Emil Cioran, este un tragic exemplu de ceea ce poate însemna «maceraţia» de sine prin paradox şi invectivă“, scria în ianuarie 1938, în revista Vremea, Mircea Eliade, neascunzîndu-şi iritarea faţă de volumul prietenului său. Şi adăuga: „Sînt atîtea pasagii exasperante în această carte melancolică, pasagii care au încurcat chiar şi pe cei mai entuziaşti admiratori ai lui: ele nu pot fi, sub nici un chip, apărate. Le constaţi, suferi pentru autor – şi atît. Nu-i poţi găsi nici o scuză“.

Cuvintele lui Eliade sugerează atmosfera sulfuroasă care a aureolat de la bun început aceast volum al lui Cioran, publicat într-o perioadă istorică nepotrivită, căci de intensă creştere a conformismului religios. Apărută la sfîrşitul anului 1937, Lacrimi şi Sfinţi este a patra carte a tînărului filosof – urmînd volumelor Pe culmile disperării (1934), Cartea amăgirilor (1936), Schimbarea la faţă a României (1936) – şi nu cel dintîi dintre scandalurile declanşate în jurul textelor lui. Căci autorul îşi obişnuise de la bun început comentatorii şi cititorii cu insolenţele sale: cartea lui de debut, Pe culmile disperării, crease la apariţie o vîlvă literară nu lipsită de contestări; a treia sa carte, Schimbarea la faţă a României, îi atrăsese, din cauza insultelor la adresa patriei, critici aspre; alte texte ale tînărului autor, un articol despre „Noaptea cuţitelor lungi“ (în 1934), respectiv un articol despre necesitatea unei nopţi a Sfîntului Bartolomeu în România (în 1937), declanşaseră reacţii scandalizate, ba chiar ameninţarea cu Parchetul pentru instigare la crimă.

Cu Lacrimi şi Sfinţi scandalul a fost însă de natură religioasă.

*

Lacrimi şi Sfinţi este o carte despre om (sau condiţia umană) faţă în faţă cu fenomenul numinos. Adică, o carte despre Dumnezeu, Iisus, sfinţi, sfinte, mistici, religie şi credinţă, precum şi despre reversul acestora: despre neant, despre om şi despre imposibilitatea sa de a crede, chiar şi cînd vrea să creadă.

Fiu de preot ortodox, familiarizat cu simbolurile şi ritualurile creştinismului, Cioran nu se afla acum nici la primul lui contact biografic cu problema religioasă, nici la prima lui încercare de a o fixa în scris. Dimpotrivă, Lacrimi şi Sfinţi (la fel ca volumul Cartea amăgirilor) se află, tematic şi metodologic, în continuitate cu volumul de debut, cu Pe culmile disperării.

La Cioran, scrisul s-a născut din revelaţiile personale pe care i le-a adus experienţa timpurie a bolii. Bolnav, de la 16-17 ani, de „boli cari ating pe oameni numai la bătrîneţe“, adică de reumatism, şi atins de „catastrofa“ insomniei, Cioran a ajuns, foarte devreme, să dispreţuiască învăţătura livrescă şi să preţuiască numai cunoaşterea obţinută direct, din experienţele proprii:

 La vîrsta mea puţini cunosc ceea ce înseamnă boala şi durerea. Poate din acest motiv eu pricep unele lucruri mai bine decît alţii. Suferinţa te pune vecinic în faţa vieţii, te scoate din spontan şi iraţional, reducîndu-te la o făptură prin excelenţă contemplativă,  

îi scria el prietenului său Bucur Ţincu în 1930. Şi adăuga: „Trebuie să ţi-o mărturisesc sincer: pentru mine starea aceasta constituie un element de mîndrie“.

Boala îndelungată a copt în el o mutaţie pe care sînt tentată s-o numesc psihică, dar pe care el a numit-o în mod explicit „metafizică“: „La mine, totul are o bază fiziologică şi metafizică. Am sărit peste «psihic»“, va recapitula el mai tîrziu. Şi anume, el a descoperit valoarea filosofică a suferinţei şi funcţia ei de principium individuationis. El a susţinut că ieşirea speciei umane din indiviziunea paradiziacă a începuturilor s-a făcut prin boală şi că omul nu este altceva decît un animal îmbolnăvit. El însuşi, ca ins atins de boli, simte în carnea sa efectele principiului individuării: „faptul de a fi fost 3 ani de zile bolnav de boli cari ating pe oameni numai la bătrîneţe m-a separat complect de ceilalţi“, astfel încît „Distanţa dintre mine şi cei de aceeaşi vîrstă îmi pare enormă“, mărturiseşte el.

Maladia lui Cioran a reprezentat o criză adîncă, iar experienţa interioară acumulată în această lungă perioadă de boală l-a dus la scris: la 5 aprilie 1932,  îi declara solemn lui Bucur Ţincu, prietenul şi consăteanul său:

Drag prieten, /Am luat o hotărîre care este destul de impresionantă pînă la a deveni obsesie pentru mine. Este vorba să mă retrag în provincie şi să mă apuc să scriu ceva închegat în decurs de patru luni.[…] Am impresia puternică a unei acumulări de experienţe interioare care se cer lămurite. Ca atare scrisul devine în cazul meu o necesitate de precizare ce mă priveşte exclusiv. Gîndul acesta a răsărit spontan; de aceea îl cred autentic. Scrisul are valoare numai întrucît obiectivează o trăire, întrucît dincolo de expresie găseşti viaţa, dincolo de formă conţinutul. Aş vrea să scriu ceva cu sînge. Această, fără gîndul unui efect poetic, ci concret, în accepţia materială a cuvîntului. […] Suferinţa mi-a dat […] curajul afirmării, îndrăzneala expresiei şi pornirea spre paradox.

Am dat acest lung şi explicit citat pentru a arăta înlănţuirea experienţelor interioare care au declanşat scrisul lui Cioran. Cartea promisă, Pe culmile disperării, a fost una de filosofie lirică, în care boala este prezentă de la început pînă la sfîrşit ca realitate trupească şi ca metodă de acces la cunoaştere; se pare că pentru trezirea spirituală a lui Cioran, maladia a jucat acelaşi rol pe care l-a avut pentru Kierkegaard rana despărţirii de Regine Olsen. La fel, în Pe culmile disperării sînt înregistrate, minuţios şi ardent, rezultatele acestei insolite căi de filosofare (pe care Cioran o numeşte, aici, „metoda agoniei“, iar în Lacrimi şi Sfinţi, „metoda durerii“). Iar revelaţiile aduse de tînărul filosof sînt de natură metafizică şi mistică. Căci el a avut, în această epocă, stări de extaz – patru la număr, după cum a mărturisit într-un interviu:

Mistica, adică extazul. Eu am avut patru extaze, cu totul, în perioada mea de mare nelinişte.

Boala şi extazul l-au  „transportat“ pe Cioran pe alt tărîm, „într-o regiune de existenţă infinit complicată“, pe care a descris-o în limbajul contradictoriu, ardent şi „barbar“, al marilor mistici: „beţie interioară“, „nebunie“, „vîrtej“, „fluiditate interioară“, „fluiditate epuizantă“, „elan“, „flăcări“, „senzaţia groaznică de topire“, „groznice văpăi“, „groaznice prăpăstii de întunerec“, „vîrtej abisal“, „infinit lăuntric“, „tensiune“, „paroxism“, „beţie totală a fiinţei“, „exaltare organică“, „extaz“, „transfigurare“. La fel, Cioran depune mărturie că a atins, prin experienţa extatică, „centrul substanţial al subiectivităţii“, „fondul originar al vieţii“, „sîmburele fiinţei noastre“, „rădăcinile iraţionale ale vieţii“, „sursele primare ale existenţii“. Or, cum pentru Cioran „viaţa“ este factorul metafizic central şi „centrul de atracţie al lumii“, rezultă că prin aceste experienţe-limită tînărul filosof a atins fundamentele metafizice ale existării:

Este ca şi cum […] s-ar deschide o poartă înspre sîmburele interior al existenţei, pe care l-am prinde în cea mai simplă şi mai esenţială viziune, în cea mai splendidă încîntare metafizică. […] Sentimentul metafizic al existenţei este de natură extatică şi orice metafizică îşi are rădăcina într-o  formă particulară de extaz.

Cioran a deplîns mereu individuaţia, mai ales cea conştientă. Or, el constată acum că extazul uneşte cele două stări polare ale existenţei, indiviziunea şi individuaţia, şi le aduce la coincidentia oppositorum. Extazul „deschide o poartă“ spre adîncimea ultimă, topeşte „stratul superficial“ al „formelor individuale“ şi anulează individuaţia, ducîndu-l pe om în miezul „originarului“ şi „primordialului“, în „beţia“ şi „haosul absolut“ al stării de „indiviziune originară“. Iar în Lacrimi şi Sfinţi va recunoaşte şi mai clar că el ştie ce înseamnă experienţa mistică, adică anularea individualităţii şi topirea în Dumnezeu: „Nu te afli cu el, ci în el. […] Etapa finală: pierderea în imensitatea divină“. Din contactul mistic, Cioran iese, precum marii mistici (Dionisie Pseudo-Areopagitul, Tauler, Ruysbroeck, Sfîntul Augustin), cu certitudinea supremă: „Cunoaşterea adevărată este cel mai mare întunerec“; şi, în plus, cu convingerea că a epuizat ceea ce poate trăi un om: „ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce“ (s.n.). În anii cînd a scris Pe culmile disperării, Cioran a experimentat extazul, învăţîndu-se cu „beatitudinea“ lui „insuportabilă“. Iar la sfîrşitul lor, a trăit reversul, adică sfîşierea că nu se mai află cuprins în fondul ultim al lumii, adică în Dumnezeu:

Sînt minute extraordinare, care răscumpără viaţa şi pe care doreşti doar să le vezi apărînd din nou. Decepţia e, mai ales pentru omul credincios, deosebit de neplăcută. Misticul se simte părăsit, respins de Dumnezeu, ameninţat de amărăciune spirituală.

 Şi, deşi mai tîrziu au urmat alte asemenea stări, ele au fost mai rare. Cu trufia care îl caracteriza în tinereţe, Cioran a declarat că stările mistice, care pot fi „cu sau fără credinţă“  în Dumnezeu, au fost, în cazul său, mai ales fără[+]