“Cioran înainte de Cioran” (Cornel Moraru)

Studia Universitatis Petru Maior. Philologia, 5, p. 5, Universitatea Petru Maior, Târgu Mureș, 2006.

ABSTRACT: Cioran cannot be deeply understood if we avoid the texts and books he published in his early years. Before being considered by Saint-John Perse the greatest French novelist since Paul Valery, Cioran had established himself as writer and thinker in his maternal language. It is beyond any doubt that Cioran’s greatest chance was called the French language and culture. Without this conversion of identity he would have remained almost unknown, and his texts, although rarified in language throughout his last Romanian editions, would have never reached the suggestion force and substantiality of that ecriture his most famous commentators talk about.

Scrierile româneşti, de la eseul Pe culmile disperării la Îndreptar pătimaş, constituie un capitol distinct al operei lui Cioran, chiar dacă ediţia de la Gallimard le cuprinde şi pe acestea, încercând să ofere, pentru prima dată, o imagine unitară a întregii creaţii filosofice publicate de-a lungul anilor.1) Unii comentatori au scris despre Cioran fără să cunoască textele româneşti. Susan Sontag nici măcar nu  bănuia existenţa acestora. Alţii aflaseră –  vag – de ele, dar nu le-au putut folosi, nefiind încă traduse, sau neintuind pur şi simplu importanţa lor.2) Faptul nu i-a împiedicat însă pe toţi aceşti exegeţi să rostească adevăruri esenţiale, unele de nedepăşit, în legătură cu Cioran.

Cu toate acestea, Cioran nu poate fi înţeles în adâncime, dacă facem cu totul abstracţie de textele şi cărţile din tinereţe. Înainte de a fi considerat cel mai mare prozator de limbă franceză de la Paul Valéry încoace, de către Saint-John Perse, Cioran s-a afirmat  ca scriitor şi gânditor în limba sa maternă. Fără îndoială că marea şansă a lui Cioran s-a numit limba şi cultura franceză. Fără această conversie de identitate ar fi rămas un cvasinecunoscut, iar textele sale, destul de rarefiate ca limbaj în ultimele apariţii româneşti, n-ar fi atins forţa de sugestie şi substanţialitatea acelei écriture de care vorbesc comentatorii săi cei mai avizaţi.

A existat aşadar un „Cioran înainte de Cioran”, fapt de necontestat. Acest lucru, subliniat mai ales de interpreţii români ai filosofului3), are o semnificaţie în sine, dar constituie şi un reper important, mai mult decât un simplu termen de comparaţie, în încercarea de a oferi o imagine completă a gânditorului şi moralistului.

Înainte de a tipări Pe culmile disperării (1934), Cioran se remarcă prin numeroase articole publicate în revistele vremii. Tratarea temelor oricât de pretenţioase  –  de metafizică sau teologie – în articolul simplu de ziar a fost o preocupare nu numai a lui Cioran, dar şi a întregii generaţii din care face parte, după modelul impus de Nae Ionescu. Deşi creaţii distincte, opera şi activitatea publicistică a tânărului Cioran se intersectează, o vreme, şi se suprapun până la indistincţie. Oricum, cele două moduri de  manifestare publică se susţin continuu şi coexistă firesc, fără a trezi suspiciuni sau complexe. Unele  cărţi par că se nasc direct din exerciţiul publicistic cel mai frenetic (cum s-a întâmplat cu Schimbarea la faţă a României). Ulterior, cele două planuri de creaţie se vor separa. De fapt, Cioran, din motive obiective, îşi limitează, treptat, prezenţa în paginile revistelor şi ziarelor, mai ales după ce pleacă în Franţa (1937). Primele cărţi însă vor  fi  marcate  puternic de spiritul publicistic atât de fervent la toţi reprezentanţii tinerei generaţii. Nu intrăm în detalii, deşi o analiză atentă a circulaţiei temelor şi motivelor dintr-o parte în alta ar fi extrem de utilă.4) Vrem să subliniem numai un aer de uşoară improvizaţie (dacă nu e pură cochetărie), alături de fervoarea şi spontaneitatea de tip exploziv a notaţiilor din paginile primelor cărţi ale tânărului Cioran.

O asemenea impresie puternică şi paradoxală produce Pe culmile disperării, cartea debutului, premiată la apariţie (împreună cu Nu de Eugen Ionescu şi Mathesis sau bucuriile simple de Constantin Noica). Privind în urmă, astăzi ni se pare că e un debut cât un destin. La scara timpului de atunci, cartea marchează însă intrarea  în scenă cu impetuozitate a  unui tânăr autor cam insolent, dar matur şi pe deplin format, de pe acum un maestru al paradoxului şi al verbului sclipitor. Temele reflecţiei anunţate explicit înainte de a glosa pe marginea lor (a fi liric, pasiunea absurdului, eu şi lumea, asupra morţii, melancolia, extaz etc.) imprimă o strucură secvenţială textului, încă nu atât de concentrat aforistic, faţă de evoluţiile stilistice de mai târziu. Întrebarea de început, de natură „poetologică” – cum s-a spus5), vizează nevoia irepresibilă de expresie a gânditorului postnietzschean. A fi liric înseamnă a te contopi pentru o clipă cu ţipătul existenţial, ajungând până la  „fondul originar al vieţii”. Experienţele esenţiale: moartea, suferinţa, nebunia – toate trăite  paroxistic, pretind „necontenit expresie”, depăşire a limitelor eului propriu: „Adevărata interiorizare duce la o universalitate, inaccesibilă acelora care rămân într-o  zonă  periferică”. Nu e însă universalitatea conceptelor, a sistemelor şi formelor, ci o stare de autenticitate spirituală intensă, care „contopeşte într-un singur elan, ca într-o convergenţă ideală toate elementele vieţii lăuntrice şi creează un ritm intens şi plin”. Evocarea acestui elan unificator pe un plan imanent de viaţă asigură integritatea existenţei şi farmecul dionisiac al unei trăiri dezlănţuite. „A fi lric” e sinonim cu „a fi barbar” într-un sens superior dionisiac. Dacă Lucian Blaga se bloca în faţa grotescului, considerându-l lipsit de orice relevanţă metafizică, tânărul Cioran îi dedică o pagină strălucită în eseul său. Nevoia de expresivitate presupune nu doar creaţie, ci şi distrugere demonică a formelor ce  amintesc de rigorile echilibrului clasic. Aproape pe neobservate, la Cioran categoriile estetice se ontologizează, în timp ce conceptele şi formele abstracte se umplu de viaţă. Convins că „toate încercările de a devia pe un plan logic problemele de existenţă” sunt  nule, conferă bolii, suferinţei şi, în genere, stărilor depresive o misiune metafizică, exaltă „capacitatea lor de revelare”. Propune ca metodă de cunoaştere „metoda agoniei”, singura care se poate revendica de la „un principiu de absolută negativitate”. Toate afirmaţiile acestea paradoxale incită la un fel de psihoză care se închide ermetic în sine: un profetism de-a-ndoaselea, introvertit, în esenţă. Nu ne putem da seama cu exactitate cui se adresează Cioran (probabil nimănui), dar ştim sigur că eul său atât de contorsionat este cel care îşi clamează – uneori cu stridenţă, ca pe un ultimatum, alteori cu o stranie  jubilaţie  masochistă – revelaţiile nihiliste:

„Şi ce importanţă poate să aibă faptul că eu mă frământ, că sufăr sau gândesc? Prezenţa mea în lume va zgudui – spre marele meu regret – câteva existenţe liniştite şi va tulbura naivitatea inconştientă şi plăcută a altora spre şi mai marele  meu regret. Deşi simt că tragedia mea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie – mai mare decât prăbuşirile de împăraţi sau decât cine ştie ce  irosire în fundul unei mine -,  totuşi am implicit sentimentul totalei mele nulităţi şi insignifianţe. Sunt convins că nu sunt absolut nimic în univers, dar simt că singura existenţă reală este a mea.”

Deocamdată reflecţia se mişcă preponderent de la particular la general, în ciuda explicitării ostentative a „temelor”. Dominantă rămâne perspectiva eului propriu, a unei subiectivităţi revărsate dincolo de bariera logică a simţurilor şi intelectului: „Ochii omului văd în exterior ceea ce îl frământă în interior”. Frenezia stilului întunecă pe alocuri  claritatea ideilor, în schimb menţine confesiunea pe terenul purei pasionalităţi şi a unei sincerităţi autocalomniatoare, specifică lui Cioran. Exită momente de sinceritate aparent involuntară, când sunt exteriorizate toate frustrările şi resentimentele  unui  spirit complexat: „Numai oamenii care suferă realmente sunt capabili de conţinuturi autentice şi de o infinită seriozitate. Ceilalţi sunt născuţi pentru graţie, armonie, iubire şi dans. – În fondul lor câţi nu ar renunţa la revelaţiile metafizice din disperare,  agonie  şi  moarte, pentru o iubire naivă sau pentru voluptoasa inconştienţă din dans?”. Tema va fi reluată, laitmotivic, pe parcurs – semn că îl răscolea profund, ajungând să deteste, la fel de aprig, ceea ce el numeşte, destul de ambiguu, „monopolul suferinţei”.

Spiritul resentimentar nu e însă atât de persistent pe cât pare şi, în nici un caz, nu la modul trivial. Se resoarbe până la  urmă  în metafizic. O perspectivă consecvent  demonică a eului asupra existenţei face ca viaţa să fie asociată în permanenţă cu moartea, iar creaţia  cu distrugerea. Melancolia – înainte de a fi considerată „operatorul negativ” prin excelenţă (v. S. Alexandrescu) – e asimilată mai degrabă unei stări estetice comune. E drept că, în  plan ontologic, melancolia corespunde unui principiu de expansiune, care cere cu  necesitate „un infinit exterior” de manifestare, dar tot de semn negativ, fiind vorba, la limită, de „o dilatare înspre nimic”. Până şi melancolia neagră nu are acces la acel gol absorbant de la rădăcinile fiinţei şi atenuează, într-un sens graţios estetic, tragicul. O fenomenologie a tristeţii metafizice proiectează melancolia, cu stările negative echivalente, într-o zonă a reveriei şi a sublimărilor contemplative. Melancoliei îi este preferată tristeţea, ca stare de concentrare intensă şi interiorizare acută, dureroasă. Tristeţea se află mai aproape de agonie şi de misterul insondabil al suferinţei, în concepţia lui Cioran.

Revelaţia nihilistă propriu-zisă nu se realizează însă pe un plan discursiv, ci prin extaz, acesta condiţionat de „experienţa prealabilă a disperării” şi a nebuniei transfiguratoare. Tânărul Cioran are oroare de acţiunea destructivă a intelectului şi nu împărtăşeşte sub nici o formă iluziile logocentrismului. Îndoiala, prea  cerebrală  după  gustul său, e mai puţin potrivită pentru revelaţie decât disperarea, care implică „o  participare totală şi organică” a întregii fiinţe umane la actul de cunoaştere. În aceste condiţii, scepticismul şi chiar fenomenul gândirii în sine, respectiv al reflexivităţii neutre, sunt violent repudiate – ca mod superficial, minor al filosofării, cu efect anesteziant asupra spiritului. Numai marile  tensiuni „ating haosul şi nebunia exaltării absolute” – clamează  din nou, cu patos, tânărul Cioran. Pentru purificare şi transfigurarea ultimă propune „o  baie de foc” în sens metafizic. Nu se teme nici o clipă că această combustie lăuntrică dezlănţuită duce inevitabil la dezintegrarea existenţei individuale. Ba, priveşte faptul chiar  cu ironie. Este primul puseu de ironie identificat în Pe culmile disperării, destul de vag totuşi, încât nu modifică deloc registrul tragic exaltat, dominant de la prima până la ultima pagină de text. Deocamdată tânărul gânditor preferă să tematizeze forma tragică de ironie şi autoironie, într-una din secvenţele cărţii, în care vorbeşte explicit: „de ironia tragică, de ironia infinit amară, de ironia din disperare”. Ironicul ca expresie a suferinţei  nu îmblânzeşte tonul crispat, agonic al confesiunii. În spatele acestei confesiuni se află un  suflet chinuit, torturat de boală şi suferinţă, dar şi de tot atâtea probleme existenţiale insolubile. Toate căutările febrile etalate aici se înfundă într-un dramatic „nu ştiu” sau în sentimentul, la fel de terorizant, al unei singurătăţi de proporţii cosmice: „Dau în scris pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pământ şi că unica scăpare este uitarea absolută”. Această uitare este echivalentă cu un apocalips  răsturnat, în faţa căruia singura formă de expresie ce se poate articula este „lirismul absolut”, un stil al „confuziei absolute”, în sensul dispariţiei graniţelor instituite de tradiţie între genul filosofic şi cel poetic:

„Senzaţia confuziei absolute! Adică a nu putea face nici o distincţie, nici o diferenţiere şi nici o încadrare, a nu putea lămuri nimic, a nu înţelege şi a nu aprecia nimic. Senzaţia acestei confuzii absolute face din orice filosof un poet, dar nu toţi filosofii o pot atinge şi o pot trăi, cu o intensitate durabilă. Căci dacă ar atinge-o n-ar mai putea filosofa abstract şi rigid. Este plin de dramatism procesul acesta prin care un filosof devine poet. Din lumea definitivă a formelor şi a problemelor abstracte, care într-un vârtej al simţirii, în confuzia tuturor elementelor sufleteşti, se împletesc în alcătuiri ciudate şi haotice. Cum să mai poţi face filosofie abstractă când în tine se desfăşoară o dramă complicată, în care se întâlnesc presentimentul erotic cu o nelinişte metafizică chinuitoare, frica de moarte cu aspiraţiile spre naivitate, renunţarea totală cu un eroism paradoxal, disperarea cu orgoliul, presentimentul nebuniei cu dorinţa de anonimat, strigătul cu tăcerea, elanul cu nimicul? Şi toate acestea se petrec în acelaşi timp, simultan. Toate tendinţele acestea cresc în cel mai  mare clocot posibil, în cea mai mare nebunie interioară, într-o confuzie absolută. Cum să mai faci atunci filosofie sistematică şi în ce fel mai poţi fi capabil de o arhitectonică bine definită? Sunt oameni care au început cu lumea formelor şi sfârşesc în confuzia absolută. De aceea ei nu pot filosofa decât poetic. Dar în confuzia absolută nu mai importă nimic în afară de chinurile şi voluptăţile nebuniei.”

[PDF]