O RELIGIOSO não é uma questão de conteúdo, mas de intensidade. Deus determina-se como momento de nossos frenesis, e o mundo que habitamos torna-se raramente objeto da sensibilidade religiosa, pelo fato de que pensar só é possível nos instantes neutros. Sem “febre”, não ultrapassamos o campo da percepção — o que equivale a dizer que nada vemos. Os olhos só servem a Deus quando não distinguem os objetos; o absoluto teme a individualização.

A intensificação de qualquer sensação é sinal de religiosidade. Um desgosto, elevado ao extremo, nos revela o Mal (a via negativa em direção a Deus). O vício está mais próximo do absoluto que um instinto imaculado, pois não podemos participar do divino senão à medida que deixamos de ser natureza.

Um homem lúcido mede suas “febres” a cada passo, espectador de sua própria paixão, eternamente atrás de seus rastros, no abandono equívoco às invenções de sua tristeza. Na lucidez, o conhecimento é uma homenagem à fisiologia.

Quanto mais nos conhecemos a nós mesmos, mais subscrevemos a uma higiene que busca alcançar a transparência orgânica. Graças a tanta pureza, podemos ver através de nós mesmos: chega-se assim a assistir ao espetáculo de si mesmo.

Francês:

Le religieux n’est pas affaire de contenu, mais d’intensité. Dieu se détermine comme moment de nos frissons, et le monde où nous vivons devient rarement objet de la sensibilité religieuse, du fait qu’on ne peut le penser qu’aux instants neutres. Sans « fièvre », nous ne dépassons pas le champ de la perception – autant dire que nous ne voyons rien. Les yeux ne servent Dieu que lorsqu’ils ne distinguent pas les objets ; l’absolu craint l’individualisation.

L’intensification de n’importe quelle sensation est signe de religiosité. Un dégoût, porté au plus haut point, nous dévoile le Mal (la voie négative vers Dieu). Le vice est plus proche de l’absolu qu’un instinct non perverti, car nous ne pouvons participer au divin que dans la mesure où nous quittons la nature.

Un homme lucide mesure ses « fièvres » à chaque pas, spectateur de sa propre passion, sans cesse sur ses traces, dans l’abandon équivoque aux inventions de sa tristesse. Dans la lucidité, la connaissance est un hommage à la physiologie.

Plus nous nous connaissons nous-mêmes, plus nous souscrivons aux demandes d’une hygiène qui cherche à obtenir la transparence organique. Grâce à tant de pureté, nous voyons à travers nous : on parvient ainsi à assister au spectacle de soi-même.

Romeno:

Ceea ce-i religios nu-i chestiune de conţinut, ci de intensitate. Dumnezeu se determină ca un moment al frigurilor noastre, aşa încît lumea în care vieţuim devine un obiectiv atît de rar al sensibilităţii religioase prin faptul că n-o putem gîndi decît în clipele neutre. Fără „călduri“ nu depăşim cîmpul percepţiei, adică nu vedem nimic. Ochii servesc pe Dumnezeu numai cînd nu disting obiectele; absolutul se teme de individualizare.

Intensificarea nu importă cărei senzaţii este semn de religiozitate. Un dezgust maxim ne dezvăluie Răul (calea negativă spre Dumnezeu). Viciul e mai aproape de absolut decît un instinct nefalsificat, deoarece participarea la divin este posibilă în măsura în care nu mai sîntem natură.

Un om lucid îşi măsoară „căldurile“ la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, veşnic pe urmele lui, abandonîndu-se echivoc născocirilor tristeţii sale. În luciditate, cunoaşterea este un omagiu fiziologiei.

Cu cît ştim mai mult despre noi, cu atît îndeplinim cerinţele unei igiene, care consistă în realizarea transparenţei organice. De atîta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel să asişti la tine însuţi.

CIORAN, Emil, Le crépuscule des pensées [Amurgul Gândurilor, 1940]. Trad. de Mirella Patureau-Nedelco. Paris: Gallimard, 1995.