Nevoia de a dovedi o afirmaţie, de-a vîna argumente în dreapta şi-n stînga presupune o anemie a spiritului, o nesiguranţă a inteligenţei şi a persoanei în genere. Cînd un gînd te năpădeşte cu putere şi violenţă, el izvorăşte din substanţa existenţei tale; a-l dovedi, a-l împresura în argumente înseamnă a-l slăbi şi a te îndoi de tine. Un poet sau un profet nu demonstrează, fiindcă gîndul lor este fiinţa lor; ideea nu se deosebeşte de existenţa lor. Metoda şi sistemul sînt moartea cugetului. Pînă şi Dumnezeu gîndeşte în fragmente; în fragmente absolute.
De cîte ori încerci a dovedi ceva, te aşezi în afara gîndirii, alături de ea, nu deasupra ei. Filozofii trăiesc paralel ideilor; le urmăresc răbdători şi cuminţi şi, dacă se întîlnesc uneori cu ele, nu sînt totuşi niciodată în ele.
Cum poţi vorbi de suferinţă, de nemurire, de cer şi de pustiu, fără să fii suferinţă, nemurire, cer şi pustiu?
Un gînditor trebuie să fie tot ce spune. Aceasta se învaţă de la poeţi şi de la voluptăţile şi durerile ce le încerci trăind.

*

Le besoin de prouver une affirmation, de poursuivre les arguments de toutes parts, suppose une anémie de l’esprit, une incertitude de l’intelligence et de la personne en général. Lorsqu’une pensée nous saisit avec force et violence, elle surgit de la substance de notre existence ; la prouver, la cerner par des arguments, revient à l’affaiblir et à douter de nous-mêmes. Un poète ou un prophète ne démontrent pas, car leur pensée est leur être ; l’idée ne se distingue pas de leur existence. La méthode et le système sont la mort de l’esprit. Même Dieu pense par fragments : mais en fragments absolus.
Chaque fois qu’on essaie de prouver quelque chose, on se situe en dehors de la pensée, à côté d’elle, non au-dessus. Les philosophes vivent parallèlement à leurs idées ; ils les suivent, patients et sages, et s’ils les rencontrent parfois, ils ne sont jamais dedans. Comment peut-on parler de la souffrance, de l’immortalité, du ciel et du désert, sans être souffrance, immortalité, ciel et désert ?
Un penseur doit être tout ce qu’il dit. On apprend cela des poètes, et des voluptés et douleurs qu’on éprouve en vivant.

*

A necessidade de provar uma afirmação, de caçar argumentos a torto e a direito, supõe uma anemia do espírito, uma insegurança da inteligência e da pessoa em geral. Quando um pensamento nos apreende com força e violência, surge da substância de nossa existência; prová-lo, cercá-lo de argumentos, equivale a debilitá-lo e a duvidar de nós mesmos. Um poeta ou um profeta não demonstram nada, pois o seu pensamento é o seu ser; a ideia não se distingue de sua existência.  O método e o sistema são a morte do espírito. Inclusive Deus pensa por fragmentos: mas em fragmentos absolutos.
Cada vez que tentamos provar o que quer que seja, nos situamos fora do pensamento, ao seu lado, nunca acima. Os filósofos vivem paralelamente a suas ideias; eles as perseguem, pacientes e sábios, e se por vezes calham de encontrá-las, jamais se encontram dentro delas. Como falar do sofrimento, da imortalidade, do céu e do deserto, sem ser sofrimento, imortalidade, céu e deserto?
Um pensador deve ser tudo aquilo que ele diz. Isto se aprende dos poetas, das volúpias e das dores que se experimenta na vida.

CIORAN, Emil, Amurgul Gândurilor / Le Crépuscule des Pensées / O Crepúsculo dos Pensamentos (1940)