“O desespero como necessidade e aprofundamento do drama de viver: Cioran e Kierkegaard em diálogo” (Elton Silva Salgado e Jorge Miranda de Almeida)

Revista Húmus, no. 9, set/out/nov/dez de 2013

Resumo: Este artigo aborda o desespero como uma das principais categorias da Filosofia da Existência e chave de leitura para a compreensão da ambiguidade da existência humana. Nesse contexto, ele é ativo, organizado, prático e em seu bojo pretendemos enveredar por uma concepção lúcida e radical da condição do desesperar se e da própria condição humana, para tanto, arrolamos o livro Nos cumes do desespero do filósofo romeno Emil Cioran (1911-1995). Neste trabalho, o desespero é uma espécie de grito bruto, de dor e de angústia ante o despertar, existencial e articulado, diante dos absurdos da vida, expressos em suas contradições absolutas. Por isto mesmo, propomos também o diálogo com o filósofo dinamarquês Søren Kierkegaard (1813-1855), uma vez que o escopo deste artigo é problematizar o desespero como um recolhimento ou reconhecimento da sensibilidade ante o trágico da existência e o desespero que daí decorre, pois o desesperar-se é, segundo Cioran, balizado por Kierkegaard, o único meio possível de filosofia e único antídoto contra a tristeza e a banalidade da vida.

Palavras-chaves: Subjetividade. Desespero. Kierkegaard. Cioran.

[Pdf]

 

Anúncios

“O desespero em Kierkegaard e Cioran” (Elton Silva Salgado)

Anais da XIII Jornada Internacional de Estudos de Kierkegaard da SOBRESKI – Sociedade Brasileira de Estudos de Kierkegaard (05 a 08 de novembro de 2013)

O desespero é bom
quando é fonte de energia
Fernando Pessoa

INTRODUÇÃO

O desespero aparece na maioria das formulações filosóficas, principalmente durante o século XIX, como sinônimo ou resultado da desordem, do mal e da infelicidade do mundo, i. e., como um dos obstáculos insuperáveis do mundo. Schopenhauer (2005), por exemplo, já apregoava que a vida era desespero e asseverava que o nosso mundo é o pior dos mundos possíveis, pois a desesperança supera os prazeres, faz a felicidade inatingível e torna a vida um complexo sofrível de acontecimentos ruins, desprezíveis ou repugnantes. Assim, o desespero pessimista se nos mostra para além da antítese ao otimismo, mas, principalmente, como negação da possibilidade de progresso ou de qualquer melhora do gênero humano.

Todavia, para além do sentimento contemplativo ou mesmo de resignação, vemos assurgir na primeira metade do século XX uma nova forma de desespero, aliada à noção de desespero, que se quer ativo, organizado, prático e a serviço da emancipação das classes oprimidas. Estamos falando de Walter Benjamin e a sua tentativa de organização do desespero como fonte de um método para escapar às vicissitudes de uma época que ele julgava sem compromisso e que pudesse estabelecer uma porção de desilusão e desconfiança, quiçá de pasmo ou espanto… [+]

 

Emil Cioran: a deconstructive philosophy

Angela Botez

Cogito – Multidisciplinary Research Journal (Bucharest)
Vol. III, no. 4/december, 2011

Abstract: For Cioran, expressing (something, someone) is the same with a postponed ripost or an aggression left for lateron and his writing is a solution, not to act, to avoid a crisis. His indignation is not as much a moral outset, as it is a literary one, the resort of inspiration, while wisdom wearies us of any momentum. The writer is a lunatic who uses in curative purposes these fictions we call words. For the Romanian philosopher the most uncomfortable relation is precisely with philosophy explaining that meeting the idea face to face incites us to talk nonsense, and clouds our judgement and produces the illusion of almightiness… All our deregulations and aberrations are triggered by the fight we lead with the irrealities, with the abstractions, with our will to conquer what does not exist, and from hereon also the impure, tiranical and delirious aspect of the philosophical works… 

Keywords: Emil Cioran, deconstructivism, antifoundationalism, philosophy of life, despair, and end of philosophy.

Among the Romanian philosophers, the most explicit postmodern position of a deconstructive nihilistic type was Emil Cioran… [+]

Or: http://cogito.ucdc.ro/dec2011/en/emilcioranadeconstructivephilosophyangelabotez_1.pdf

Kierkegaard şi Cioran despre agonie

Ştefan Bolea – Revista Apostrof, anul  XXII, 2011, nr. 12 (259)

O comparaţie între Kierkegaard şi Cioran se justifică din mai multe puncte de vedere:

a) Filozofia lui Kierkegaard este orientată spre sfera religioasă, iar opera cioraniană poate fi considerată un protest în stil postnietzschean la adresa religiei (cu toate acestea, există un curent subteran religios cioranian, care dă profunzime nihilismului său), nu în maniera iluminismului materialist francez sau a ateismului lui Sartre, ci posedând o latură eretică, cu inflexiuni gnostice, catare şi maniheene, deci operând prin metoda dualismului religios, a conflictului dintre doi adversari, care îşi împrumută cu schimbul caracteristici pozitive sau negative (pe un plan avem confruntarea dintre un demiurg rău şi un zeu ocultat, „necunoscut“, care îşi refulează ambiţiile de creator, pe altul avem dualismul dintre un principiu nihilist care vrea să aneantizeze creaţia şi să transgreseze domnia ochiului divin, imaginat de Jean Paul, ce, privit dintr-o perspectivă inversă şi oarecum mitologică, este capabil să anuleze prin reificare orice efort de transgresare şi orice atentat la ordinea prestabilită). Altfel spus, Kierkegaard îşi construieşte argumentul în jurul supremaţiei sferei religioase, pe când Cioran, asemenea unui „credincios care nu poate crede“1, este un antiteist „în retragere“2, în orientarea căruia găsim fascinaţia contemplării unui univers ivit după moartea lui Dumnezeu (în opoziţie cu indiferenţa unui ateu, pentru care Dumnezeu nu a existat niciodată).

b) Kierkegaard foloseşte metoda dialecticii hegeliene pentru a investiga subiecte noi în filozofie (de pildă, angoasa sau disperarea), întreaga sa operă poziţionându-se la confluenţa interdisciplinară dintre filozofie, psihologie, teologie, critică literară. Alastair Hannay îl numeşte chiar „parafilozof“3, pentru a pune accentul pe marginalitatea poziţiei sale în istoria filozofiei şi pentru noutatea abordării sale. Iar dacă îl citim pe Cioran, avem impresia că Nietzsche sau Kierkegaard excelează prin disciplină şi sistematizare. Este foarte dificil să izolezi şi să deconstruieşti ideile filozofice înaintate de Cioran, pentru că opera sa (în special cea de tinereţe) ar putea proveni dintr-o notă a lui Lautréamont sau dintr-un manifest al lui Marinetti. Pe Cioran „parcă îl citim asemenea unui Nietzsche filtrat prin Oscar Wilde“.4 Dacă scriitorul danez este un „fel de filozof“ sau un „parafilozof“, Cioran este un filozof care scrie împotriva filozofiei, un fel de contrafilozof.

c) În timp ce Kierkegaard este, după cei mai mulţi comentatori, primul existenţialist, după alţii un antecesor al filozofiei existenţei din secolul 20 (împreună cu Nietzsche), Cioran poate fi catalogat fie ca un existenţialist marginal, fie ca un nihilist în descendenţa lui Schopenhauer şi Nietzsche. Despre opera sa se poate spune acelaşi lucru pe care l-a consemnat Terry Eagleton despre scrierile lui Beckett, şi anume că ea pendulează între modernism şi postmodernism.5 Peter Sloterdijk observa că în opera cioraniană putem găsi patru tipuri de existenţialism: „existenţialismul sfidător de origine germană – prin derivaţia existenţialismului rezistenţei de influenţă franceză, pe care Cioran îl dispreţuia ca o simplă modă –, existenţialismul maladiv de orientare criptoromână şi daco-bogomilă […] şi nonexistenţialismul [filozofia nefiinţei] asiatic“.6

Acestea fiind spuse, vom trasa o comparaţie Kierkegaard-Cioran, pornind de la un fragment esenţial din Boala de moarte (operă publicată în 1849, sub pseudonimul Anti-Climacus7), ale cărui urme le regăsim în prima scriere ciorniană, Pe culmile disperării (1934)… [Continuați lectură]