“Cioran, între Liiceanu şi Baudelaire” (George Pruteanu)

Dilema, nr. 159, 16026 ian. şi 2 feb. 1996

Cu orice risc, voi începe ”memorialistic” acest comentariu, descriind, cît pot de repede, relaţiile mele cu textele celor doi autori ai cărţii de faţă*. Primul Cioran, chiar Précis de…, mi-a căzut (acesta e cuvîntul) în mînă acum vreo 20 de ani, fiindu-mi trimis (din Anglia, mi se pare), într-un mod clandestin şi misterios, de un amic de demult (amic şi atît!), actorul şi eseistul Ion Omescu. Un emisar, necunoscut mie, mi-a strecurat cartea în palmă, undeva, în aglomeraţia unei librării, şi s-a pierdut imediat în mulţime…

Şi întîlnirea dintîi cu scrisul lui Liiceanu a avut  ceva ”conspirativ”. Apăruse Jurnalul de la Păltiniş care, din cauza tirajului infim, era de negăsit. Un grup de amici am ”închiriat” un exemplar, am cotizat, şi o rudă de încredere  ne-a tras (ilegal!) patru exemplare la un xerox, acţiune destul de curajoasă în acel timp în care aparatele de reprodus şi multiplicat aveau un statut asemănător cu al mitralierelor.

Ambii autori mi-au procurat, primordial, teribile delicii stilistice, care dădeau şocului mental o componentă aproape vicios voluptuoasă. (Am mai păţit asta cu Călinescu şi cu încă un om de litere şi imagini, nu chiar depărtat de Liiceanu…). Pe Cioran îl citeam, dincolo de rău şi de bine, dincolo de sens şi idee,  adesea cu voce tare (gueuloir altruist!) şi urechile îl primeau ca pe un fel de uvertură la ”Tannhäuser  tradusă în proză. La fel  le-a fost dat  multor pasaje din Epistolar-ul lui Liiceanu. Am căutat să transmit şi  altora exaltarea mea; cel puţin,  ”Genealogia fanatismului”  şi post-scriptumul ”Te poţi supăra pe un asemenea om?”  le-am ”declamat” de nenumărate ori în public, inclusiv în seminarii studenţeşti sau la televiziune.

Iată-i acum pe cei doi împreună, complici la aceeaşi aventură a spiritului. Un Liiceanu iscoditor, aflat în căutarea devenirii  lui Cioran, dar si, discret, a probelor de eficacitate a peratologiei (teoria limitelor).Un Cioran de o bonomie cinic-senină, avînd curajul şi vlaga minunată  de a-şi privi şi gîndul şi soarta nescîrbit (ca să-l parafrazez pe Baudelaire  care scria, într-unul din Jurnalele  sale: ”sinceritatea absolută – mijloc de originalitate” 1 şi cu care Cioran are multiple, semnificative afinităţi2 ).

Primul text al cărţii merge pe urmele ”scepticului de serviciu al unei lumi în declin”,  refăcînd biografia exterioară şi interioară a locatarului din strada Odéon 21, după ce, în prealabil, i-a sondat ascendenţa, spre a vedea  în ce măsură aceasta a participat la ”genealogia abstractă a unuisuspin imemorial”. Paragraful  De la prăpastiile vieţii interioare la angajamentul politic  nu ocoleşte tribulaţiile în perimetrul extremei drepte ale tînărului gînditor care, atunci, vedea  în Căpitan figura care ar fi  fost capabilă să scoată ”o ţară de şmecheri, de sceptici şi de resemnaţi”  de sub destinul de mediocritate, prin ”teroarea fecundă”.  Înaintînd, G.Liiceanu descoperă, în acel episod de rătăcire, rădăcinile pan-scepticismului  lui Cioran, care este ”expresia prelucrată filozofic a unui regret infinit şi replica dată iar şi iar la acest exces al tinereţii” (p.33). Eseistul află şi în aspectul fizic al unui manuscris din 1940 (Îndreptarul pătimaş), descris cu o virtuozitate de zile mari3), ”halucinanta mărturie grafică a insolaţiei gîndirii” (p.37).

Un punct crucial în traiectoria cioraniană e schimbarea limbii, pentru care bobîrnacul decisiv a fost dat, paradoxal, de o tentativă de traducere în româneşte  din Mallarmé. Aici devine operaţională doctrina lui Gabriel Liiceanu : ”căci dacă limba este limita care ne conferă o identitate în ordinea spiritului, părăsirea unei limbi înseamnă: a-ţi da altă limită (finis), altă de-finiţie… Fenomenul …echivalează cu o moarte şi  cu reîncarnarea în alt trup lingvistic”  (p.40), sau, în direcţie abisal psihologică, cu lepădarea de un trecut ancombrant. Să observăm că analiza lui G.Liiceanu este ea însăşi o traducere.

Instalat în noul idiom, Cioran cucereşte notorietatea. El îşi păstrează nealterată, în străfund, afecţiunea intelectuală pentru limba maternă (v.p.49) , dar se dedică aprig şi definitiv celeilalte, pe care şi-o asumă ca pe o asceză, ca pe o ”cămaşă de forţă”  care să-i disciplineze febrilitatea: ”toată opera (sa) franceză  e rezultatul întîlnirii paradoxale dintre dogorîtor  (Cioran, n.gp) şi rece” (limba, de “jurişti şi logicieni”; p.49), dar şi al orgoliului rănit al unui ”om născut într-o cultură mică”.

Despre alte întîlniri  ale lui Cioran, y compris buna întîlnire dintre fierbintele dezabuzat  de la Paris şi fierbintele tensionat de la Bucureşti voi  vorbi săptămîna viitoare… [+]