A fi după Cioran – între ispită şi ispăşire (Mihaela-Genţiana Stănişor)

România Literară, numarul 14

De cîte ori mi se oferă ocazia să scriu despre Cioran, îmi aşez cărţile lui pe masă, una lîngă alta, bucuroasă că le pot parcurge titlurile în ordinea dictată de purul hazard, minunîndumă de fiecare dată de metaforicul şi profunzimea lor.

Mă gîndesc, chiar înainte de a le răsfoi, că-n fiecare din ele nu se deschide atît o lume cît se închide un infern. Cel puţin acesta a fost efectul pe care l-a avut asupra mea prima carte a lui Cioran, citită în adolescenţă, după ce am descoperit-o, ascunsă în raftul din spate al bibliotecii tatălui meu: De l’inconvénient d’être né. Am parcurs intrigată cuvintele acestea şi a fost suficient ca să mă determine să citesc toată cartea. Impactul pe care modul lui Cioran de a gîndi şi a simţi l-a avut asupra mea a fost, încă de la început, decisiv şi tulburător pentru mine din două motive: răspundea trăirilor şi obsesiilor mele pe care le credeam inexprimabile; răspîndea în mine un sentiment ambiguu şi, în mod straniu, reconfortant, în ciuda amărăciunii pe care mi-o lăsa. Acela al zădărniciei oricărei acţiuni, în afara aceleia de a citi, pe care o vedeam drept salvatoare, prin frontul comun pe care-l puteam face cu autorul. În cîteva zile, devenisem solidară cu Cioran, cu „je”-ul acela necruţător care se etala lingvistic şi mă lăsa mută de fascinaţie. Mai tîrziu, citindu-i întreaga operă, sentimentul fraternizării s-a accentuat. Aveam să- mi dau seama, trăind la unison cu Cioran, că pe fondul unor simţiri pe care le împărţeam cu el şi pe care mi le potenţa sentimentul identităţii (sau alterităţii?), cărţile lui îmi ofereau mult mai mult: un model de scriitură. Uşor, uşor ceea ce spunea devenea secundar, pentru că-mi formase deja ochii pentru cum spunea. Vedeam că textul cioranian devenea tot mai condensat şi mai contradictoriu, alăturarea neaşteptată a cuvintelor tot mai dorită, surghiunul lor tot mai semnificativ. Lirismul se evapora (efect al trecerii anilor şi al cultului limbii franceze), aşa încît pasiunile care-i agitaseră lui Cioran simţirea de tinereţe, îi inflamaseră gîndirea şi-i ispitiseră vorbirea în cărţile româneşti, se raţionaliza (cu dublul sens). Ispitei de a exprima i se substituia strădania de a ispăşi.
Citindu-i şi recitindu-i cărţile, am observat cum Cioran îşi mută fiinţa în scriitura pe care o întemeiază din tentaţia de a exista altfel, de a se vedea fiinţînd variat. A trăi este pentru el mai mult decît o ispită, e o meserie: „Oamenii îţi cer o meserie. – Ca şi cum faptul de-a trăi n-ar fi una – şi încă cea mai grea!”… [+]

Anúncios